- E încă tânăr. Lăsaţi-l să se distreze câţiva ani.
- Asta-i bună. Măcar dacă s-ar distra. Eu, la vârsta lui, dacă aş fi avut la dispoziţie aşa o grămadă
de fătuci, aş fi păcătuit ca un cardinal.
- Dumnezeu dă pâine cui n-are dinţi.
- De asta duce lipsă, de dinţi. Şi de pofta de-a muşca.
Mi s-a părut că ceva îi umbla prin minte librarului. Se uita la mine şi zâmbea.
- Poate că dumneata l-ai putea ajuta...
- Eu?
- Dumneata eşti un om de lume, Martin. Şi nu-mi face faţa asta. În mod sigur, dacă îţi dai puţin silinţa, îi găseşti feciorului meu o fată cumsecade. El arată bine. Restul îl înveţi dumneata.
Am rămas fără cuvinte.
- Nu voiai să mă ajuţi? întrebă librarul. Uite că ai ocazia.
- Eu vorbeam de bani.
- Iar eu vorbesc de fecioru-meu, de viitorul acestei case. De toată viaţa mea.
Am suspinat. Sempere îmi luă mâna şi mi-o strânse cu puţina putere care îi mai rămăsese.
- Promite-mi că n-ai să mă laşi să părăsesc lumea asta fără să-mi văd feciorul aşezat cu o femeie din acelea pentru care merită să-ţi dai viaţa. Şi să-mi dea un nepot.
- Dacă aflu una ca asta, eu mă fac popă.
Sempere zâmbi.
- Uneori mă gândesc că ar fi trebuit să fii copilul meu, Martin.
L-am privit pe librar, mai slăbit şi mai bătrân ca niciodată, doar o umbră a bărbatului puternic şi impunător pe care mi-l aminteam din anii copilăriei mele petrecuţi între pereţii aceia, şi am simţit cum cade cerul pe mine. M-am apropiat de el şi, înainte să-mi dau seama, am făcut ceea ce nu mai făcusem niciodată, în toţi anii de când îl cunoşteam. I-am dat o sărutare, pe fruntea aceea presărată cu pete şi împodobită cu câteva fire cărunte.
- Îmi promiţi?
- Vă promit, i-am zis în timp ce mă îndreptam spre ieşire.
20
Biroul avocatului Valera ocupa etajul de sus al unei extravagante clădiri moderniste plasate pe bulevardul Diagonal, la numărul 442, la un pas de colţul cu Paseo de Gracia. În lipsa altor cuvinte mai bune, edificiul părea o încrucişare între un ceas uriaş cu carilon şi o corabie de piraţi, împodobită cu ferestre grandioase şi un acoperiş cu mansarde verzi. În orice alt loc din lume, acea structură barocă şi bizantină ar fi fost proclamată una din cele şapte minuni ale lumii sau o plăsmuire diabolică, operă a vreunui artist nebun, posedat de duhuri de pe lumea cealaltă. În cartierul Ensanche din Barcelona, unde piese similare răsăreau pretutindeni ca ciupercile după ploaie, abia dacă izbutea să-ţi atragă atenţia.
Am intrat în vestibul şi am găsit un ascensor care m-a dus cu gândul la ce-ar lăsa în urma lui un păianjen uriaş care, în loc de pânze, ar ţese catedrale, Portarul mi-a deschis cabina şi m-a întemniţat în acea capsulă stranie, care a început să urce prin casa scării. O secretară cu o înfăţişare severă mi-a deschis uşa din stejar lucrat şi mi-a făcut semn să poftesc. I-am spus cum mă numesc şi i-am precizat că nu aveam stabilită o întâlnire, dar că era vorba de o chestiune legată de vânzarea-cumpărarea unui imobil din cartierul Ribera. Ceva s-a schimbat în privirea ei imperturbabilă.
- Casa cu turn? întrebă secretara.
Am încuviinţat. Secretara m-a condus până într-un birou în care nu mai era nimeni şi mi-a făcut semn să intru. Am bănuit că nu era sala de aşteptare oficială.
- Aşteptaţi un moment, vă rog, domnule Martin. O să-l anunț pe domnul avocat că sunteți aici.
Mi-am petrecut următoarele patruzeci şi cinci de minute în acel birou, înconjurat de rafturi ticsite cu tomuri mari cât nişte lespezi funerare, purtând pe cotor inscripţii precum "1888-1889, B.C.A.
Secţiunea I. Titlul II", care parcă te invitau irezistibil la lectură. Biroul dispunea de o fereastră largă, suspendată deasupra bulevardului Diagonal, de la care se putea contempla tot oraşul. Mobilierul mirosea a lemn nobil învechit şi condimentat cu bănet. Covoarele şi fotoliile din piele sugerau atmosfera unui club britanic. Am încercat să ridic una din lămpile care dominau masa de scris şi am socotit că trebuia să cântărească pe puţin treizeci de kilograme. O mare pictură în ulei, plasată
deasupra unui şemineu încă nefolosit, înfăţişa prezenţa pântecoasă şi expansivă a unui personaj care nu putea fi decât inefabilul don Soponcio Valera y Menacho. Titanicul avocat etala favoriţi şi mustăţi ce semănau cu coama unui leu bătrân, iar ochii săi, de foc şi de oţel, dominau fiecare ungher al încăperii, de pe lumea de dincolo, cu gravitatea unei sentinţe de condamnare la moarte.
- Nu vorbeşte, dar, dacă te opreşti să priveşti tabloul un pic, parcă imediat va începe s-o facă, zise un glas din spatele meu.
Nu-l auzisem când a intrat. Sebastian Valera era un bărbat care acţiona discret, ce părea să-şi fi petrecut cea mai mare parte din viaţă încercând să iasă târâş-grăpiş din umbra tatălui său, iar acum, la cincizeci şi ceva de ani, era deja sătul să mai încerce. Avea o privire inteligentă şi pătrunzătoare, ce adăpostea acea atitudine de excelenţă de care se bucură numai prinţesele de sânge regal şi avocaţii cu adevărat costisitori. Mi-a întins mâna şi i-am strâns-o.
- Regret că v-am făcut să aşteptaţi, dar nu aveam cunoştinţă de vizita dumneavoastră, zise el făcându-mi semn să iau loc.
- Dimpotrivă. Eu vă mulţumesc pentru că aţi fost amabil şi m-aţi primit.
Valera zâmbea aşa cum numai cineva care cunoaşte şi fixează preţul fiecărui minut poate s-o facă.
- Secretara mi-a spus că vă numiţi David Martin. David Martin, scriitorul?
Pesemne că faţa mea surprinsă m-a dat de gol.
- Mă trag dintr-o familie de mari cititori, explică el. Cu ce vă pot ajuta?
- Aş dori să vă consult în legătură cu vânzarea-cumpărarea unei clădiri situate în...
- Casa cu turn? mi-o reteză avocatul politicos.
