- Dacă vreţi să vă spun adevărul, nu ştiu. Nici nu ştiu, nici nu-mi pasă. Ce-a fost, a fost.
- Şi ce s-a întâmplat cu Irene Sabino? Valera îşi puse din nou ochelarii.
- Credeam că interesul dumneavoastră se limitează la domnul Marlasca şi la chestiunile legate de vânzare-cumpărare.
- E o simplă curiozitate. Printre obiectele personale ale domnului Marlasca am găsit numeroase fotografii cu Irene Sabino, precum şi scrisori de-ale ei adresate domnului Marlasca...
- Unde vreţi să ajungeţi cu toate astea? strigă Valera. Vreţi bani?
- Nu.
- Mă bucur, fiindcă n-o să vă dea nimeni. Chestiunea nu mai interesează pe nimeni. M-aţi înţeles?
- Perfect, domnule Valera. Nu intenţionam să vă inoportunez şi nici să fac insinuări nelalocul lor.
Regret că v-am jignit cu întrebările mele.
Avocatul zâmbi şi lăsă să-i scape un oftat uşor, ca şi când conversaţia s-ar fi terminat.
- Nu-i nimic. Dumneavoastră iertaţi-mă pe mine. Profitând de dispoziţia aceasta împăciuitoare a avocatului, am adoptat expresia mea cea mai mieroasă.
- Poate că doamna Alicia Marlasca, văduva lui... Valera se făcu mic în fotoliu, vădit incomodat.
- Domnule Martin, n-aş vrea să mă înţelegeţi greşit, însă o parte din datoria mea ca avocat al familiei e să le ocrotesc intimitatea. Din motive evidente. A trecut multă vreme, dar n-aş vrea să se deschidă acum răni mai vechi care nu duc nicăieri.
- Am priceput.
Avocatul mă observa, încordat.
- Şi spuneţi că aţi găsit o carte? întrebă el.
- Da... Un manuscris. Probabil că nu contează.
- Probabil că nu. Despre ce era vorba în lucrare?
- Despre teologie, aş zice.
Valera clătină din cap afirmativ.
- Vă surprinde? l-am întrebat.
- Nu. Dimpotrivă. Don Diego era o autoritate în istoria religiilor. Un om învăţat. În această casă ne amintim de el în continuare cu mult drag. Spuneţi-mi, ce aspecte concrete legate de vânzare-cumpărare doreaţi să aflaţi?
- Cred că m-aţi ajutat mult, domnule Valera. N-aş vrea să vă mai răpesc din timp.
Avocatul încuviinţă, uşurat.
- E vorba de casă, nu-i aşa? întrebă.
- E un loc straniu, într-adevăr, am convenit eu.
- Îmi aduc aminte că am fost o dată acolo când eram tânăr, la scurt timp după ce don Diego a cumpărat-o.
- Ştiţi de ce a cumpărat-o?
- A zis că a fost fascinat de ea din tinereţe şi că s-a gândit mereu că i-ar plăcea să locuiască acolo.
Don Diego avea asemenea chestii. Uneori era ca un băieţaş, gata să dea orice pentru un flecuşteţ
care-i place lui.
Am tăcut.
- Vă simţiţi bine?
- Perfect. Ştiţi ceva despre proprietarul de la care a cumpărat-o domnul Marlasca? Un anume Bornabe Massot?
- Un indian. Nu a stat niciodată mai mult de o oră în ea.
A cumpărat-o când s-a întors din Cuba şi a ţinut-o goală ani de zile. N-a spus de ce. El locuia într-o vilă pe care şi-a construit-o în Arenys de Mar. A vândut-o pe te miri ce. Nici nu voia să ştie de ea.
- Şi înaintea lui?
- Cred că locuia acolo un preot. Un iezuit. Nu sunt sigur.
Tatăl meu era cel care se ocupa cu treburile lui don Diego şi, la moartea acestuia, a distrus toate arhivele.
- De ce o fi făcut una ca asta?