Şi ar fi bine să nu fie un basm de adormit copiii, fiindcă plec chiar acum.
Se adăposti îndărătul unei priviri defensive, aşteptând una din linguşelile mele şi, pentru o clipă, mi s-a părut că era singura persoană din lume pe care nu voiam şi nici nu puteam s-o mint. Mi-am coborât privirea şi, o dată în viaţă, am spus şi eu adevărul, fie şi numai ca să-l aud eu însumi rostit cu voce tare.
- Fiindcă eşti singurul prieten care mi-a mai rămas. Expresia ei aspră se risipi şi, înainte să-i citesc mila în ochi, mi-am ferit privirea.
- Ce s-a întâmplat cu domnul Sempere şi cu celălalt, tare pedant, Barcelo?
- Eşti singura care se încumetă să-mi spună adevărul.
- Dar prietenul şi patronul dumneavoastră... el nu vă spune adevărul?
- Nu răsuci cuţitul în rană. Patronul nu-i prietenul meu.
Şi nu cred că a spus adevărul vreodată în viaţa lui.
Isabella mă privi cu luare-aminte.
- Vedeţi? Ştiam eu că nu aveţi încredere în el. V-am citit pe faţă din prima zi.
Am încercat să-mi mai recuperez un pic din demnitate, dar n-am găsit decât sarcasm.
- Ai adăugat cititul feţelor pe lista ta de talente?
- Ca s-o citesc pe-a dumneavoastră nu-i nevoie de nici un talent, replică Isabella. E ca o poveste cu Tom Degeţel.
- Şi ce altceva mai citeşti pe faţa mea, stimată Pythia?
- Că vă temeţi.
Am încercat să râd, fără chef.
- Nu trebuie să vă fie ruşine că vă temeţi. Să te temi e o dovadă de bun-simţ. Singurii care nu se tem de nimic sunt oamenii proşti de-a binelea. Am citit asta într-o carte.
- În manualul fricosului?
- Nu-i nevoie s-o recunoaşteţi dacă asta vă pune în pericol sentimentul masculin. Ştiu eu că voi, bărbaţii, credeţi că mărimea încăpăţânării voastre e direct proporţională cu a părţilor ruşinoase.
- Şi pe asta ai citit-o tot în cartea aceea?
- Nu, asta îmi aparţine.
Mi-am lăsat mâinile să cadă pe lângă trup, capitulând în faţa evidenţei.
- Bine. Da, recunosc că sunt vag neliniştit.
- Chiar că sunteţi vag. Sunteţi mort de frică. Mărturisiţi.
- Să nu exagerăm. Să spunem că am anumite îndoieli referitor la raportul meu cu editorul, ceea ce, dată fiind experienţa mea, e de înţeles. Din câte ştiu, Corelli e un gentleman desăvârşit, iar raportul nostru profesional va fi rodnic şi pozitiv pentru ambele părţi.
- De aceea vă ghiorăiesc maţele ori de câte ori i se pomeneşte numele.
Am oftat, nemaiavând suflu pentru discuţie.
- Ce vrei să-ţi spun, Isabella?
- Că n-o să mai lucraţi pentru el.
- Nu pot să fac asta.
- Şi de ce nu? Nu puteţi să-i daţi banii înapoi şi să-l trimiteţi la plimbare?
- Nu-i atât de simplu.
- De ce nu? Sunteţi băgat în vreo încurcătură?
- Cred că da.
- Ce fel?
- Asta încerc să aflu acum. În orice caz, sunt singurul răspunzător şi cel care trebuie să o rezolve.
N-ai pentru ce să-ţi faci griji.
Isabella mă privi, resemnată pentru moment, însă nu convinsă.
- Sunteţi un om cu totul dezastruos, ştiţi asta?
- Încerc să mă obişnuiesc cu gândul.