Roures plescăi din limbă.
- Marlasca credea că e blestemat.
- Fiţi mai lămurit.
- V-am mai spus adineauri. Era bolnav. Era convins că ceva intrase în el.
- Ceva?
- Un spirit. Un vierme. N-am idee. Să ştiţi, în meseria asta cunoşti mulţi oameni care nu-s tocmai întregi la minte. Li se întâmplă o tragedie personală, îşi pierd o amantă sau o avere şi se duc pe copcă. Creierul e organul cel mai fragil din corpul omenesc. Domnul Marlasca nu era în toate minţile, iar asta o putea vedea oricine schimba două, trei vorbe cu el. De aceea a venit la mine.
- Şi i-aţi spus ce voia să audă.
- Nu. Eu i-am spus adevărul.
- Adevărul dumneavoastră?
- Singurul pe care-l ştiu. Mi s-a părut că omul acela era serios dezechilibrat şi n-am vrut să profit de el. Chestiile astea nu se termină cu bine niciodată. În meseria asta există o limită peste care nu treci dacă ştii până unde te poţi întinde. Când vine cineva în căutare de distracţie sau de niscaiva emoţii, ori de mângâiere din lumea de dincolo, te ocupi de el şi îl taxezi pentru serviciul prestat. Dar când vine cineva care e pe punctul să-şi piardă minţile, îl trimiţi acasă. Acesta e un spectacol ca oricare altul. Tu ai nevoie de spectatori, nu de nişte iluminaţi.
- O etică exemplară. Aşadar, ce i-aţi spus lui Marlasca?
- I-am spus că toate alea erau nişte păcăleli, nişte basme. I-am spus că sunt un şarlatan, că îmi câştig existenţa organizând şedinţe de spiritism pentru nişte bieţi nenorociţi care şi i-au pierdut pe cei dragi şi au nevoie să creadă că iubiţii, părinţii şi prietenii îi aşteaptă pe lumea cealaltă. I-am spus că de partea cealaltă nu există nimic, doar un vid imens, şi că lumea asta e tot ce avem. I-am spus să-şi ia gândul de la spirite şi să se întoarcă la familia lui.
- Şi v-a crezut?
- Evident că nu. N-a mai venit la şedinţe şi a căutat ajutor în altă parte.
- Unde?
- Irene a crescut în colibele de pe plaja Bogatell şi, cu toate că devenise faimoasă ca dansatoare şi actriţă în teatrele de pe Parallel, aparţinea în continuare acelui loc. Mi-a povestit că l-a dus pe Marlasca la o femeie căreia i se spune Vrăjitoarea din Somorrostro, ca să-i ceară să-l ocrotească de acea persoană căreia Marlasca îi era îndatorat.
- A pomenit Irene numele acelei persoane?
- Dacă l-a pomenit, nu-mi aduc aminte. Tocmai v-am spus că n-au mai venit la şedinţe.
- Andreas Corelli?
- N-am auzit niciodată de numele ăsta.
- Unde o pot găsi pe Irene Sabino?
- V-am spus deja tot ce ştiu, replică Roures exasperat.
- O ultimă întrebare şi am plecat.
- Să vedem dacă e chiar aşa.
- Vă aduceţi aminte să-l fi auzit pe Marlasca pomenind vreodată de ceva numit Lux Aeterna?
Roures îşi încruntă sprâncenele, tăgăduind.
- Vă mulţumesc pentru ajutor.
- Nu aveţi pentru ce. Şi, dacă se poate, nu mai veniţi pe aici.
Am clătinat din cap afirmativ şi m-am îndreptat spre ieşire. Roures mă urmărea din ochi, bănuitor.
- Aşteptaţi-mă strigă el înainte să trec pragul din spatele prăvăliei.
M-am întors. Omuleţul mă privea, ezitând.
- Parcă îmi aduc aminte că Lux Aeterna era numele unui fel de cărţulie religioasă pe care l-am folosit la un moment dat în şedinţele din apartamentul de pe strada Elisabeta. Făcea parte dintr-o colecţie de cărţulii similare, probabil împrumutată de la biblioteca de şmecherii a societăţii "El
[8]
Porvenir" . Nu ştiu dacă la asta vă referiţi.
- Vă amintiţi despre ce era vorba în ea?
- O cunoştea mai bine asociatul meu, Jaco, cel care conducea şedinţele. Din câte îmi aduc aminte, Lux Aeterna era un poem despre moarte şi despre cele şapte nume ale Fiului Dimineţii, Purtătorul Luminii.
- Purtătorul Luminii? Roures zâmbi.
- Lucifer.
33
Odată ajuns în stradă, am pornit înapoi spre casă, întrebându-mă ce să fac. Mă apropiam de începutul străzii Montcada când l-am văzut. Inspectorul Victor Grandes, rezemat de zid, savura un trabuc şi îmi zâmbea. M-a salutat cu mâna, iar eu am trecut strada spre el.
- Nu ştiam că sunteţi interesat de magie, domnule Martin.
- Nici eu că mă urmăriţi, domnule inspector.
- Nu vă urmăresc. Dar sunteţi un om greu de găsit şi am hotărât că, dacă nu vine muntele la mine, să mă duc eu la munte. Aveţi cinci minute ca să bem ceva? Plăteşte Direcţia Superioară a Poliţiei.
- În cazul ăsta... Azi n-aveţi nici o însoţitoare?
- Marcos şi Castelo au rămas la Direcţie cu hârțogăria - dar dacă le spuneam că mă duc să mă
întâlnesc cu dumneavoastră, sigur mă rugau să-i iau şi pe ei.
Am coborât prin canionul de vechi palate medievale până la "El Xampanyet" şi ne-am aşezat la o masă din fund. Un ospătar înarmat cu o cârpă care puţea a leşie ne-a băgat în seamă şi Grandes ceru două beri şi o tapa de brânză din La Mancha. Când au sosit berile şi gustarea, inspectorul îmi oferi farfuria, invitaţie pe care am declinat-o.
- Vă supăraţi? La ora asta eu mor de foame.
- Bon appetit, Grandes înghiţi o bucăţică de brânză şi se linse pe buze cu ochii închişi.
- Nu vi s-a spus că am trecut ieri pe la dumneavoastră?