- Dacă vreţi să rămân, regulile, aici, trebuie să se schimbe.
- Sunt numai urechi.
- S-a isprăvit cu despotismul luminat. Începând de azi, în casa asta e democraţie.
- Libertate, egalitate şi fraternitate.
- Aveţi grijă cu fraternitatea. Dar gata cu "poruncesc" şi "ordon" - şi fără numere gen mister Rochester.
- Cum spuneţi dumneavoastră, miss Eyre.
- Şi să nu vă faceţi iluzii, fiindcă n-o să mă mărit cu dumneavoastră nici dacă o să rămâneţi orb.
I-am întins mâna ca să pecetluim pactul. Mi-a strâns-o, ezitând, iar apoi m-a îmbrăţişat. M-am lăsat cuprins de braţele ei şi mi-am sprijinit faţa de părul ei. Atingerea sa era pace şi bun-venit, lumina de viaţă a unei fete de şaisprezece ani, despre care am vrut să cred că trebuie să fi semănat cu îmbrăţişarea pe care mama n-a avut niciodată timpul să mi-o dea.
- Prieteni? am murmurat.
- Până când moartea ne va despărţi.
22
Noile reguli ale domniei Isabellei au intrat în vigoare a doua zi, la ora nouă, când ajutoarea mea şi-a făcut apariţia în bucătărie şi, fără să se mai încurce cu nimicuri, m-a informat cum aveau să
meargă lucrurile începând din acel moment.
- M-am gândit că aveţi nevoie de o rutină în viaţă. Dacă nu, o luaţi razna şi acţionaţi într-un fel destrăbălat.
- De unde ai scos expresia asta?
- Dintr-una din cărţile dumneavoastră. D-e-s-t-r-ă-b-ă-l-a-t.
Sună bine.
- Şi se potriveşte grozav.
- Nu schimbaţi subiectul.
În timpul zilei, amândoi urma să lucrăm, fiecare la manuscrisul său. Urma să luăm cina împreună, iar apoi ea să-mi arate paginile lucrate în ziua respectivă şi să le comentăm. Eu juram să fiu sincer şi să-i ofer indicaţiile oportune, şi nu să-i hrănesc doar mulţumirea de sine. Zilele de duminică urmau să fie festive şi eu aveam s-o duc la cinematograf, la teatru sau la plimbare. Ea urma să mă ajute să
caut documentaţie în biblioteci şi arhive şi îşi lua sarcina de a ţine cămara plină, mulţumită legăturii cu prăvălia familiei. Eu urma să pregătesc micul dejun, iar dânsa cina. Prânzul avea să-l prepare cine era liber la momentul respectiv. Ne împărţeam sarcinile de curăţenie în casă, iar eu mă angajam să
accept faptul incontestabil că în această casă era nevoie să se facă curăţenie cu regularitate. Eu nu încercam să-i găsesc logodnic sub nici o formă, iar ea se abţinea să-mi mai pună sub semnul întrebării motivele pentru care lucram pentru patronul meu, ori să-şi manifeste opinia în această
privinţă, în afară de cazul în care i-o ceream eu. În rest, urma să improvizăm din mers.
Mi-am ridicat ceaşca de cafea şi am închinat pentru înfrângerea şi capitularea mea necondiţionată.
În doar două zile, m-am dedicat păcii şi seninătăţii vasalului. Isabella se trezea greu de tot şi, când îşi făcea apariţia din camera ei, cu ochii mijiţi şi târşâind nişte papuci de casă de-ai mei în care îi mai încăpea o jumătate de talpă, eu aveam deja pregătite micul dejun, cafeaua şi ziarul de dimineaţă, altul în fiecare zi.
Rutina ţine cheile inspiraţiei. Abia trecuseră patruzeci şi opt de ore de la instaurarea noului regim când am descoperit că începeam să-mi recapăt disciplina din anii mei cei mai productivi. Orele în care mă închideam în camera de lucru s-au concretizat repede în pagini şi pagini în care, nu fără o anumită nelinişte, am început să bag de seamă că lucrul ajunsese la acel punct de consistenţă unde încetează a mai fi o idee şi se transformă în realitate.
Textul avea fluenţă, era strălucitor şi electrizant. Se lăsa citit ca şi când ar fi fost vorba de o legendă, de o saga mitologică cu minuni şi dificultăţi, populată cu personaje şi decoruri gravitând în jurul unei profeţii de speranţă pentru seminţie. Naraţiunea pregătea terenul pentru sosirea unui salvator războinic, care urma să elibereze norodul de toate durerile şi samavolniciile, pentru a-i reda gloria şi mândria ce-i fuseseră smulse de duşmani vicleni, care conspiraseră dintotdeauna şi pentru totdeauna împotriva poporului, indiferent care ar fi fost acesta. Mecanismul era impecabil şi funcţiona în egală măsură dacă îl aplicai oricărui crez, oricărei seminţii sau oricărui grup. Steaguri,
zei şi proclamaţii erau atuuri într-un joc care oferea mereu aceleaşi cărţi. Dată fiind natura lucrării, optasem pentru folosirea unuia din artificiile cele mai complexe şi mai dificile de executat în orice text literar: aparenta absenţă a oricărui artificiu. Limbajul rezona clar şi simplu, glas onest şi limpede al unei conştiinţe care nu narează, ci pur şi simplu revelează. Uneori mă opream să recitesc cele scrise până în momentul respectiv şi mă lăsam stăpânit de vanitatea oarbă că maşinăria pe care tocmai o montam funcţiona cu o precizie impecabilă. Mi-am dat seama că, pentru prima oară după
multă vreme, îmi petreceam ceasuri întregi fără să mă gândesc la Cristina sau la Pedro Vidal, Lucrurile, mi-am zis, mergeau spre bine. Poate că tocmai de aceea, fiindcă părea că în sfârşit voi ieşi din impas, am procedat cum procedam ori de câte ori viaţa mea revenea pe un făgaş mai bun: am stricat totul.
Într-o dimineață, după micul dejun, mi-am pus unul din costumele mele de cetăţean respectabil. M-am dus în galerie s-o salut pe Isabella şi am văzut-o aplecată peste masa de scris, recitind pagini din ziua precedentă.
- Astăzi nu scrieţi? întrebă ea fără să-şi ridice privirea.
- E zi de reflecţie.
Am sesizat că ţinea setul de peniţe şi călimara cu muzele pregătite lângă caiet.
- Credeam că ţi se pare o chestie de prost gust, am zis eu.
- Chiar aşa mi se pare, dar eu sunt o copilă de şaisprezece ani şi am tot dreptul din lume să-mi placă chestiile de prost gust. E ca şi cu havanele dumneavoastră.
Mirosul de colonie a ajuns până la ea şi mi-a aruncat o privire intrigată. Când a văzut că mă
îmbrăcasem să ies în oraş, şi-a încruntat sprâncenele.
- O s-o faceţi iar pe detectivul? întrebă.
- Un pic.
- N-aveţi nevoie de gardă de corp? De o doctoriţă Watson? De cineva cu bun-simţ?
