23
Când am ieşit în stradă, m-a surprins o briză rece şi tăioasă care mătura străzile cu neastâmpăr, şi am ştiut că toamna intra pe furiş în Barcelona. În piaţa Palacio am urcat într-un tramvai care aştepta gol, ca o mare cursă de şoareci din fier forjat. Am luat loc lângă geam şi am cumpărat un bilet de la controlor.
- Ajungeţi până în Sarria?
- Până în piaţă.
Mi-am rezemat capul de geam şi, în scurt timp, tramvaiul a pornit cu o scuturătură. Am închis ochii şi m-am lăsat în voia uneia dintre acele picoteli de care te poţi bucura numai la bordul unei maşinării mecanice, visul omului modern. M-am visat călătorind într-un tren construit din oase negre şi vagoane în formă de coşciug, care traversa o Barcelonă pustie şi presărată cu veşminte abandonate, ca şi cum trupurile care le ocupaseră s-ar fi evaporat. O tundră de pălării şi rochii, de costume şi pantofi abandonaţi acoperea străzile vrăjite de tăcere. Locomotiva slobozea o dâră de fum stacojiu care se împrăştia pe cer ca o vopsea întinsă. Patronul, zâmbitor, călătorea lângă mine. Era îmbrăcat în alb şi avea mănuşi. Ceva închis la culoare şi gelatinos îi picura de pe vârfurile degetelor.
- Ce s-a întâmplat cu oamenii?
- Să ai credinţă, Martin. Să ai credinţă.
Când m-am trezit, tramvaiul luneca agale pătrunzând în piaţa Sarria, Am coborât înainte să se oprească de tot şi am pornit-o la deal pe strada Mayor de Sarria. Peste cincisprezece minute ajungeam la destinaţie.
Şoseaua Vallvidrera pornea dintr-o alee de copaci întunecată, întinsă în spatele castelului din cărămidă roşie al Colegiului San Ignacio. Strada urca spre munte, flancată de căsoaie solitare şi acoperită de o mantie de frunze uscate. Nori albi lunecau peste costişă şi se destrămau în sufluri de ceaţă. Am luat-o pe trotuarul cu impare şi am trecut pe lângă ziduri şi grilaje, încercând să citesc numerele străzii. Mai încolo se zăreau faţade din piatră întunecată şi fântâni fără apă eşuate printre poteci năpădite de buruieni. Am parcurs o porţiune de trotuar în umbra unui şir lung de chiparoşi şi m-am pomenit că numărătoarea sărea de la 11 la 15. Nedumerit, am făcut cale întoarsă, căutând numărul treisprezece. Începeam să bănuiesc că secretara avocatului Valera se dovedise a fi mai şireată decât părea şi îmi servise o adresă falsă, când m-am pomenit la intrarea unui pasaj ce pornea de pe trotuar şi se prelungea cu circa cincizeci de metri, către un grilaj întunecat care forma o creastă
de vârfuri ascuţite.
Am apucat-o pe îngustul drumeag pavat şi am ajuns până la grilaj. O grădină deasă şi neîngrijită se târâse până de partea cealaltă şi crengile unui eucalipt treceau printre vârfurile ascuţite ale grilajului aidoma unor braţe implorând printre gratiile unei celule. Am dat deoparte frunzele care acopereau o parte din zid şi am găsit literele şi cifrele săpate în piatră.
Casa Marlasca 13
Am luat-o pe lângă grilajul care înconjura grădina, încercând să zăresc ceva în interior. După vreo douăzeci de metri, am găsit o poartă metalică încastrată în zidul de piatră. Un ciocan mare de poartă
odihnea pe placa din fier, sudat cu lacrimi de oţel. Poarta era întredeschisă. Am împins cu umărul şi
am reuşit s-o fac să cedeze suficient cât să trec fără ca muchiile de piatră care se iveau din zid să-mi sfâşie hainele. O duhoare intensă de pământ reavăn impregna văzduhul.
O potecă din dale de marmură se deschidea printre copaci şi ducea până într-un luminiş acoperit cu pietre albe. Într-o parte se puteau vedea nişte garaje cu poarta deschisă şi rămăşiţele a ceva ce, odinioară, fusese un Mercedes-Benz, iar acum părea un dric lăsat în voia sorţii. Casa avea o structură
în stil modernist care se ridica pe trei niveluri cu linii curbe şi se termina printr-o creastă de mansarde îngrămădite în turnuleţe şi arce. Ferestre înguste şi ascuţite ca nişte pumnale se deschideau în faţada presărată cu reliefuri şi garguie. Geamurile oglindeau trecerea tăcută a norilor. Mi s-a părut că întrezăresc un chip profilat îndărătul uneia din ferestrele de la primul etaj.
Fără să ştiu prea bine de ce, am ridicat mâna şi am schiţat un salut. Nu voiam să fiu luat drept hoţ.
Silueta rămase acolo observându-mă, nemişcată ca un păianjen. Mi-am coborât privirea o clipă şi, când m-am uitat din nou, dispăruse.
- Bună ziua! am strigat.
Am aşteptat câteva secunde şi, neprimind nici un răspuns, m-am îndreptat încet spre casă. O
piscină de formă ovală flanca faţada estică. De partea cealaltă se ridica o galerie de sticlă. Scaune din pânză de cort destrămată înconjurau piscina. O trambulină presărată cu iederă înainta peste întinderea unei ape întunecate. M-am apropiat de margine şi am constatat că era acoperită cu frunze moarte şi cu alge care se unduiau la suprafaţă. Îmi contemplam propriul reflex în apele piscinei când am băgat de seamă că o siluetă întunecată se distingea în spatele meu.
M-am întors brusc şi am dat peste un chip ascuţit şi posomorât care mă scruta neliniştit şi bănuitor.
- Cine sunteţi şi ce căutaţi aici?
- Mă numesc David Martin şi m-a trimis domnul avocat Valera, am improvizat eu.
Alicia Marlasca strânse din buze.
- Dumneavoastră sunteţi doamna Marlasca? Dona Alicia?
- Ce s-a întâmplat cu cel care vine dintotdeauna? întrebă ea.
Am înţeles că doamna Marlasca mă luase drept unul din stagiarii de la biroul lui Valera şi presupunea că am adus acte de semnat sau vreun mesaj din partea avocaţilor. Pentru o clipă, am cântărit posibilitatea de a adopta această identitate, dar ceva de pe chipul acelei femei mi-a spus că
ascultase suficiente minciuni la viaţa ei ca să mai accepte una în plus.
- Nu lucrez pentru birou, doamnă Marlasca. Motivul vizitei mele e unul particular. Mă întrebam dacă n-aţi avea câteva minute ca să vorbim despre una din fostele proprietăţi ale răposatului dumneavoastră soţ, don Diego.
Văduva păli şi îşi feri privirea. Se sprijinea într-un baston şi am văzut că în pragul galeriei era un scaun cu rotile, în care am presupus că îşi petrecea mai multă vreme decât prefera să recunoască.
- N-a mai rămas nici o proprietate a soţului meu, domnule...
- Martin.
- Băncile au luat tot, domnule Martin, tot mai puţin această casă, pe care, mulţumită sfaturilor domnului Valera, tatăl, am trecut-o pe numele meu. Restul l-au luat hienele...
- Mă refeream la casa cu turn, din strada Flassaders. Văduva oftă. După cum am socotit, trebuia să
fi avut între şaizeci şi şaptezeci şi cinci de ani. Ecoul a ceea ce pesemne fusese o frumuseţe uluitoare
abia dacă se risipise.
- Luaţi-vă gândul de la casa aceea. E un loc blestemat.
- Din păcate nu pot face asta. Locuiesc în ea.
