- O să ţin seama.
Era aproape ora amiezii când m-am întors acasă, fără să-mi pot scoate din minte ce-mi povestise inspectorul. Când am ajuns la casa cu turn, am urcat treptele scării cu încetineală, de parcă şi sufletul mi-ar fi tras la cântar. Am deschis uşa apartamentului temându-mă că voi da peste o Isabella cu chef de conversaţie. Casa era cufundată în tăcere. Am traversat coridorul până în galeria din fund şi am găsit-o acolo, adormită pe sofa, având pe piept o carte deschisă, unul din vechile mele romane. Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc. Temperatura din casă scăzuse simţitor în acele zile de toamnă şi m-am temut că Isabella va răci. Uneori, o vedeam umblând prin casă înfăşurată într-un pled de lână pe care şi-l punea peste umeri. M-am dus până în camera ei să-l caut şi s-o înveselesc pe nesimţite. Uşa ei era întredeschisă şi, cu toate că mă aflam în propria mea casă, adevărul este că nu mai intrasem în acel dormitor de când Isabella se instalase acolo, şi am avut oarece reţinere s-o fac şi acum. Am zărit pledul împăturit pe un scaun şi am intrat să-l iau. În cameră se simţea acea mireasmă dulce, cu iz de lămâie, a Isabellei. Patul era încă desfăcut şi m-am aplecat să netezesc cearşafurile şi păturile, fiindcă ştiam că, atunci când mă dedicam vreunei asemenea treburi casnice, categoria mea morală
câştiga puncte în ochii ajutoarei mele.
Atunci am băgat de seamă că era ceva prins între saltea şi somieră. Vârful unei hârtii se ivea de sub colţul îndoit al cearşafului. Când am tras de el, am constatat că era un teanc de foi. L-am scos cu totul şi m-am pomenit în mână cu ceea ce păreau să fie vreo douăzeci de plicuri din hârtie albastră, legate cu o fundă. Am simţit cum mă năpădeşte o senzaţie de frig, dar am negat în sinea mea. Am desfăcut nodul fundei şi am luat unul din plicuri. Avea pe el numele şi adresa mea. Adresa expeditorului grăia pur şi simplu Cristina.
M-am aşezat pe pat cu spatele la uşă şi am examinat, una câte una, datele când au fost expediate.
Prima era din urmă cu câteva săptămâni, iar ultima de trei zile. Toate plicurile erau deschise. Am închis ochii şi am simţit cum scrisorile îmi cad din mână. Am auzit-o respirând în spatele meu, nemişcată în prag.
- Iertaţi-mă, murmură Isabella.
Se apropie încet şi îngenunche să adune scrisorile, una câte una. După ce le strânse pe toate într-un teanc, mi le întinse cu o privire rănită.
- Am făcut-o ca să vă protejez, zise ea.
Ochii i se umplură de lacrimi şi îmi puse o mână pe umăr.
- Pleacă, i-am zis.
Am îndepărtat-o de mine şi m-am ridicat. Isabella îşi dădu drumul pe duşumea, gemând de parcă
ceva o ardea pe dinăuntru.
- Pleacă din casa asta.
Am ieşit din apartament fără să mai am grijă să închid uşa în urma mea. Am ajuns în stradă, unde am dat peste o lume de faţade şi de chipuri străine şi îndepărtate. Am plecat fără nici o ţintă, nesocotind frigul şi vântul greu de ploaie care începea să biciuiască oraşul cu suflarea unui blestem.
34
Tramvaiul s-a oprit la porţile turnului Bellesguard, unde oraşul se sfârşea la poalele dealului. M-am îndreptat către porţile cimitirului San Gervasio urmând cărarea de lumină gălbuie pe care farurile tramvaiului o despicau în ploaie. Zidurile cimitirului se ridicau la vreo cincizeci de metri, într-o fortăreaţă de marmură deasupra căreia domnea o armată de statui de culoarea furtunii. La intrare am găsit o gheretă în care un paznic învelit într-un palton îşi încălzea mâinile în faţa unei sobiţe. Când m-a văzut apărând din ploaie, s-a ridicat tresărind. M-a cercetat câteva clipe înainte să deschidă uşa.
- Caut cavoul familiei Marlasca.
- Se întunecă în mai puţin de o jumătate de ceas. Mai bine reveniţi în altă zi.
- Cu cât îmi spui mai repede unde-i, cu atât mai repede plec.
Paznicul consultă o listă şi îmi arătă plasamentul, indicându-mi cu degetul pe harta cimitirului care atârna pe un perete. Am plecat fără să-i mulţumesc.
Nu mi-a fost greu să găsesc cavoul în acea citadelă de morminte şi mausolee care se îngrămădeau între zidurile cimitirului. Structura era situată pe o platformă de marmură. Executat în stil modernist, cavoul descria un soi de arc format din două mari şiruri de trepte dispuse în formă de amfiteatru, care urcau către o galerie susţinută de coloane, în interiorul căreia se deschidea un atrium flancat de pietre funerare. Galeria era încununată cu o cupolă deasupra căreia se ridica o figură din marmură înnegrită.
Chipul îi era ascuns sub un văl, însă când te apropiai de cavou aveai impresia că acea santinelă a lumii de dincolo îşi întoarce capul, urmărindu-te cu privirea. Am urcat pe una din scări şi, când am ajuns la intrarea în galerie, m-am oprit să mă uit în urmă. Luminile oraşului se întrezăreau în ploaie, îndepărtate.
Am pătruns în galerie. Statuia unei figuri feminine îmbrăţişând o cruce cu Isus răstignit, în atitudine de implorare, se ridica în centru. Chipul îi fusese desfigurat în urma unor lovituri şi cineva îi vopsise în negru ochii şi buzele, conferindu-i un aspect lupesc. Acela nu era singurul semn de profanare a cavoului. Pietrele funerare prezentau ceea ce păreau a fi nişte urme şi zgârieturi făcute cu un obiect ascuţit, iar unele fuseseră marcate cu desene obscene şi cuvinte care abia se puteau citi în semiîntuneric. Mormântul lui Diego Marlasca se afla în fund. M-am dus până la el şi am pus mâna pe piatră. Am scos fotografia lui Marlasca pe care mi-o dăduse Salvador şi am cercetat-o.
Atunci am auzit paşi pe scara ce urca până la cavou. Am vârât fotografia în palton şi m-am întors cu faţa spre intrarea în galerie. Paşii încetaseră şi nu se mai auzea decât ploaia bătând în marmură.
M-am deplasat încet spre intrare şi am privit de partea cealaltă. Silueta era cu spatele, contemplând oraşul în zare. Era o femeie îmbrăcată în alb, cu capul acoperit cu o pelerină. S-a întors încet şi m-a privit. În ciuda anilor, am recunoscut-o imediat. Irene Sabino. Am făcut un pas spre ea şi abia atunci mi-am dat seama că mai era cineva în spatele meu. Izbitura în ceafă m-a făcut să văd o lumină albă, într-o convulsie. Am simţit cum cad în genunchi. O secundă mai târziu, m-am prăvălit peste marmura plină de bălţi. O siluetă întunecată se contura în ploaie. Irene a îngenuncheat lângă mine. I-am simţit mâna luându-mă de după cap şi pipăind locul unde încasasem lovitura. I-am văzut degetele retrăgându-se pline de sânge. Mi-a mângâiat chipul cu ele. Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte să-mi pierd cunoştinţa a fost cum Irene Sabino scotea un brici şi îl deschidea agale, iar picăturile de
ploaie argintii lunecau pe lamă în timp ce-l ducea spre mine.
Am deschis ochii în lumina orbitoare a lămpii cu ulei.
Chipul paznicului mă privea fără nici o expresie. Am încercat să clipesc, în timp ce o văpaie de durere îmi străbătea ţeasta dinspre ceafă.
- Sunteţi viu? întrebă paznicul, fără a specifica dacă întrebarea îmi era dresată mie, sau era una pur retorică.
- Da, am gemut. Să nu-ţi dea prin minte să mă vâri într-o groapă.
Paznicul mă ajută să mă îndrept. Fiecare centimetru mă costa o durere ascuţită în cap.
- Ce s-a întâmplat?
- Dumneavoastră ar trebui să ştiţi. Ar fi trebuit să închid de un ceas - dar, cum nu v-am văzut, am venit încoace să văd ce se întâmplă şi v-am găsit trăgând un pui de somn.
- Şi femeia?
- Care femeie?
- Erau două persoane.
- Două femei?
Am oftat, negând.
- Mă poţi ajuta să mă ridic?
Cu ajutorul paznicului, am izbutit să mă pun pe picioare.
Atunci am simţit arsura şi am băgat de seamă că aveam cămaşa descheiată. Mai multe urme de tăieturi superficiale îmi brăzdau pieptul.
- Auziţi, chestia aia n-arată prea bine...
Mi-am încheiat paltonul şi, făcând asta, mi-am pipăit buzunarul interior. Fotografia lui Marlasca dispăruse.
- Ai un telefon în gheretă?
- Da, în sala băilor turceşti.
- Mă poţi ajuta măcar să ajung până la turnul Bellesguard ca să pot chema o maşină de acolo?
Paznicul trase o înjurătură şi mă apucă pe sub umeri.
- V-am zis eu să reveniţi în altă zi, spuse el resemnat.
35
