- Atunci, cine poate?
Am căzut la loc pe scaun.
- Nu știu... am murmurat.
Mi s-a părut că zăresc în ochii inspectorului un licăr de milă, ori poate că era doar oboseala.
- Uitaţi-vă cum facem, domnule Martin. Haideţi să o luăm de la capăt. Să procedăm în felul dumneavoastră. Spuneţi-mi o poveste. Începeţi cu începutul.
L-am privit în tăcere.
- Domnule Martin, să nu credeţi că, fiindcă îmi sunteţi simpatic, n-o să-mi fac treaba.
- Faceţi ce aveţi de făcut. Chemaţi-i pe Hansel şi Gretel, dacă vă place.
În clipa aceea, am sesizat o urmă de nelinişte pe chipul său. Se apropiau paşi pe coridor şi ceva mi-a spus că inspectorul nu se aştepta la aşa ceva. S-au auzit câteva cuvinte şi Grandes, agitat, s-a dus la uşă. A bătut de trei ori cu dosul degetelor şi Marcos, care stătea de pază, i-a deschis. Un om îmbrăcat într-un palton din piele de cămilă şi un costum asortat intră în sală, se uită în jur cu o expresie dezgustată, iar apoi îmi adresă un zâmbet de o blândeţe infinită, în timp ce îşi scotea alene mănuşile. L-am privit, uluit, recunoscându-l pe avocatul Valera.
- Sunteţi bine, domnule Martin? întrebă el.
Am făcut semn că da. Avocatul îl trase într-un colţ pe inspector. I-am auzit şuşotind. Grandes gesticula cu o furie reținută. Valera îl privea cu răceală si tăgăduia. Convorbirea s-a prelungit aproape un minut. În cele din urmă, Grandes pufni şi îşi lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup.
- Luaţi-vă fularul, domnule Martin, fiindcă plecăm, spuse Valera. Domnul inspector a terminat cu întrebările.
În spatele lui, Grandes îşi muşcă buzele fulgerându-l cu privirea pe Marcos, care ridică din umeri.
Fără a-şi slăbi zâmbetul amabil şi expert, Valera mă luă de braţ şi mă scoase din temniţă.
- Sper că aceşti agenţi v-au tratat în mod corect, domnule Martin.
- Da, am apucat eu să bâigui.
- Un moment, strigă Grandes din spate.
Valera se opri şi, făcându-mi semn să tac, se întoarse.
- Orice întrebare pe care o aveţi pentru domnul Martin o puteţi adresa biroului nostru, unde vi se va răspunde cu mare plăcere. Între timp, în afară de cazul în care dispuneţi de vreun alt motiv întemeiat pentru a-l reţine pe domnul Martin în aceste încăperi, pe ziua de azi noi ne retragem, urându-vă noapte bună si mulțumindu-vă pentru amabilitate pe care voi ţine să o menţionez superiorilor dumneavoastră, în special inspectorului-şef Salgado, cu care, după cum ştiţi, sunt foarte bun prieten.
Sergentul Marcos dădu să vină spre noi, dar inspectorul îl reţinu. Am schimbat cu el o ultimă
privire, înainte ca Valera să mă înşface din nou de braţ şi să tragă de mine.
- Nu vă opriţi, murmură el.
Am străbătut lungul coridor flancat de lumini fără viaţă, până la nişte trepte care ne-au condus la un alt culoar lung, ca să ajungem în sfârşit la o uşiţă ce dădea spre holul de la parter şi spre ieşire.
Aici ne aştepta un Mercedes-Benz cu motorul pornit şi un şofer care, de cum l-a zărit pe Valera, ne-a deschis portiera. Am intrat şi m-am aşezat în cabină. Automobilul dispunea de încălzire şi locurile din piele erau călduţe. Valera s-a aşezat lângă mine şi, bătând o dată în geamul care despărţea cabina de compartimentul şoferului, i-a făcut semn să pornească. După ce maşina a demarat şi s-a înscris pe banda centrală de pe Via Layetana, Valera îmi zâmbi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi îmi arătă
ceaţa care se dădea în lături din calea noastră ca un desiş.
- O noapte nesuferită, nu-i aşa? întrebă el ca din întâmplare.
- Unde mergem?
- Spre casa dumneavoastră, evident. Doar dacă nu cumva preferaţi să mergeţi la un hotel sau...
- Nu. E bine.
Maşina cobora agale pe Via Layetana. Valera privea străzile pustii fără nici un interes.
- Ce faceţi dumneavoastră aici? l-am întrebat în cele din urmă.
- Ce vi se pare că fac? Vă reprezint şi vă apăr interesele.
- Spuneţi-i şoferului să oprească maşina.
Şoferul căută privirea lui Valera în oglinda retrovizoare.
Valera tăgădui şi îi făcu semn să continue.
- Nu vorbiţi prostii, domnule Martin. E târziu, e frig şi vă conduc acasă.
- Prefer să merg pe jos.
- Fiţi rezonabil.
- Cine v-a trimis?
Valera oftă si își frecă ochii.
- Aveţi prieteni buni, domnule Martin. În viaţă e important să ai prieteni buni şi mai ales să ştii să
ţi-i păstrezi, zise el. La fel de important cum e să ştii când cineva se încăpăţânează să o ţină tot înainte pe un drum greşit.
- Nu cumva e vorba de drumul care trece pe la Casa Marlasca, de pe strada Vallvidrera numărul
13?
Valera zâmbi răbdător, de parcă dojenea afectuos un copil zburdalnic.
- Domnule Martin, credeţi-mă când vă spun că, cu cât mai departe vă veţi ţine de acea casă şi de această chestiune, cu atât mai bine va fi pentru dumneavoastră. Acceptaţi-mi fie şi numai acest sfat.
Şoferul o coti pe Paseo de Colon şi o porni spre Paseo del Born, pe strada Comercio.
Cărucioarele cu carne şi peşte, cu gheaţă şi mirodenii, începeau să se îngrămădească în faţa marii incinte a pieţii. Când am trecut pe acolo, patru flăcăi goleau cadavrul unei viţele pe care o tăiaseră în lungime, lăsând o dâră de sânge şi aburi pe care îi puteai mirosi în văzduh.
- Cartierul dumneavoastră e plin de farmec şi de privelişti pitoreşti, domnule Martin.
Şoferul opri la capătul străzii Flassaders şi coborî din maşină să ne deschidă portiera. Avocatul coborî cu mine.