- Până unde? am întrebat.
- Până unde nimeni nu ştie cine suntem şi nici nu-i pasă cuiva.
- Asta vrei? am întrebat.
- Tu nu?
Am ezitat o clipă.
- Şi Pedro? am întrebat eu aproape înecându-mă cu propriile-mi cuvinte.
Lăsă să-i cadă pătura care îi acoperea umerii şi mă privi sfidătoare.
- Ai nevoie de permisiunea lui ca să te culci cu mine? Mi-am muşcat limba. Cristina mă privea cu lacrimi în ochi.
- Iartă-mă, murmură ea. N-aveam dreptul să spun asta. Am luat pătura de jos şi am încercat s-o acopăr, dar s-a ferit, refuzându-mi gestul.
- Pedro m-a părăsit, zise ea cu o voce frântă. Ieri s-a dus la Ritz ca să aştepte până când plecam eu.
Mi-a spus că ştie că nu-l iubesc, că m-am măritat cu el din recunoştinţă sau din milă. Mi-a spus că nu vrea compasiunea mea, că îi fac rău în fiecare zi pe care o petrec alături de el prefăcându-mă că-l iubesc. Mi-a spus că, orice aş face, el mă va iubi mereu şi că de aceea nu mai vrea să mă vadă.
Mâinile îi tremurau.
- El m-a iubit din tot sufletul, iar eu n-am fost în stare decât să-l fac nefericit, murmură ea.
Închise ochii şi chipul i se schimonosi într-o grimasă de durere. O clipă mai târziu, lăsă să-i scape un geamăt adânc şi începu să se lovească cu pumnii peste faţă şi peste trup. M-am repezit la ea şi am cuprins-o în braţe, imobilizând-o. Cristina se zbătea şi ţipa. Am ţintuit-o pe duşumea, ţinând-o de
mâini. Cedă lent, epuizată, cu faţa acoperită de lacrimi şi salivă, cu ochii înroşiţi. Am rămas acolo aproape o jumătate de ceas, până când am simţit cum trupul i se destinde şi cum se cufundă într-o tăcere îndelungată. Am acoperit-o cu pătura şi am îmbrăţişat-o de la spate, ascunzându-i propriile mele lacrimi.
- O să plecăm departe, i-am şoptit la ureche neştiind dacă mă poate auzi sau înțelege. O să plecăm departe, unde nimeni nu ştie cine suntem şi nici nu-i pasă cuiva. Îţi făgăduiesc.
Cristina întoarse capul într-o parte şi mă privi. Avea o expresie pierdută, ca şi cum sufletul i-ar fi fost sfărâmat cu ciocanul. Am îmbrăţişat-o cu putere şi am sărutat-o pe frunte. Ploaia biciuia mai departe dincolo de geamuri şi, prinşi în capcana acelei lumini cenuşii şi palide a zorilor morţi, mi-a venit în minte pentru prima oară că ne scufundăm.
39
Am încetat să mai lucrez pentru patron chiar din acea dimineaţă. În timp ce Cristina dormea, am urcat în camera de lucru şi am vârât mapa cu toate paginile, notele şi însemnările proiectului într-un cufăr vechi de lângă perete. Primul meu impuls a fost să-i dau foc, dar n-am avut curajul. Toată viaţa simţisem că paginile pe care le lăsam în urma mea erau parte din mine. Oamenii normali aduc pe lume copii, noi, romancierii, aducem cărţi. Suntem condamnaţi să ne lăsăm viaţa în ele, deşi mai niciodată nu ni se mulţumeşte pentru asta. Suntem condamnaţi să murim în paginile lor şi, uneori, chiar să le lăsăm, până la urmă, să ne ia viaţa. Dintre toate straniile odrasle de hârtie şi cerneală pe care le adusesem pe lumea asta nenorocită, aceasta, ofranda mea de mercenar adusă promisiunilor patronului, era fără îndoială cea mai grotescă. Nimic din acele pagini nu merita altceva decât focul -
şi totuşi, continua să fie sânge din sângele meu şi nu mă încumetam să o distrug. Am abandonat-o pe fundul acelui cufăr şi am ieşit din birou mohorât, aproape ruşinat de laşitatea mea şi de senzaţia tulbure de paternitate pe care mi-o inspira acel manuscris de tenebre. Probabil că patronul ar fi ştiut să aprecieze ironia situaţiei. Mie, pur şi simplu, îmi inspira greaţă.
Cristina a dormit până după-amiaza târziu. Am profitat ca să mă duc până la un magazin de lactate de lângă piaţă ca să cumpăr ceva lapte, pâine şi brânză. Ploaia încetase în sfârşit, dar străzile erau pline de băltoace, iar umezeala se simţea în aer ca şi cum ar fi fost o pulbere rece care îţi pătrundea în haine şi în oase. În timp ce stăteam la coadă în magazin, am avut impresia că cineva mă pândeşte.
Când am ieşit din nou în stradă şi am traversat Paseo del Born, m-am uitat în spate şi am constatat că
un puşti nu mai mare de cinci ani mă urmărea. M-am oprit şi l-am privit. Copilul rămase locului şi îmi susţinu privirea.
- Nu te teme, i-am zis. Vino încoace.
Puştiul se apropie câţiva paşi şi se opri la vreo doi metri.
Avea tenul palid, aproape albăstrui, ca şi când n-ar fi văzut niciodată lumina zilei. Era îmbrăcat în negru şi purta nişte pantofi de lac, noi şi strălucitori. Avea ochii închişi la culoare şi irisurile atât de mari, încât abia i se zărea albul ochilor.
- Cum te cheamă? l-am întrebat.
Puştiul zâmbi şi mă arătă cu degetul. Am vrut să fac un pas spre el, dar a rupt-o la fugă şi l-am văzut cum se pierde pe Paseo del Born, Când am revenit în faţa casei, am găsit un plic băgat în uşă.
Sigiliul de ceară roşie cu îngerul încă era călduţ. M-am uitat într-o parte şi în cealaltă a străzii, dar n-am văzut pe nimeni. Am intrat şi am închis poarta după mine încuind de două ori. M-am oprit în capul scărilor şi am deschis plicul.
Dragă prietene,
Regret profund că n-ai putut veni la întâlnirea noastră de noaptea trecută. Nădăjduiesc că eştibine şi că n-a intervenit nici o urgenţă sau complicaţie. Îmi pare rău că nu m-am putut bucura decompania dumitale plăcută de această dată, dar sper şi îmi doresc ca, oricare va fi fost chestiuneacare te-a împiedicat să te întâlneşti cu mine, aceasta să se rezolve repede şi favorabil, iarurmătorul prilej să fie mai propice în înlesnirea întâlnirii noastre. Trebuie să lipsesc din oraş
pentru câteva zile, însă de îndată ce mă voi întoarce îţi voi da de ştire. În aşteptarea veştilor
despre dumneata şi despre progresele proiectului nostru comun, te salută ca întotdeauna afectuosal dumitale prieten,
ANDREAS CORELLI
Am strâns scrisoarea în pumn şi am vârât-o în buzunar.
Am intrat în apartament tiptil şi am închis uşa încetişor. M-am uitat în dormitor şi am constatat că
Cristina dormea în continuare. M-am dus în bucătărie şi am început să pregătesc cafeaua şi un prânz frugal. După câteva minute am auzit paşii Cristinei în spatele meu. Mă observa din prag, îmbrăcată
într-un jerseu vechi de-al meu care îi ajungea până la jumătatea coapselor. Părul îi era răvăşit şi ochii umflaţi. Avea semne întunecate de lovituri pe buze şi pomeţi, ca şi cum ar fi fost pălmuită cu putere.
Îmi evita privirea.
- Iartă-mă, murmură ea.
- Ţi-e foame? am întrebat-o.
Clătină din cap că nu, însă i-am ignorat gestul şi i-am făcut semn să ia loc la masă. I-am oferit o ceaşcă de cafea cu lapte şi zahăr şi o felie de pâine proaspăt prăjită, cu brânză şi un pic de şuncă. Nu dădu semne că ar vrea să se atingă de farfurie.
- Numai o gură, i-am sugerat eu.
Cochetă puţin cu brânza, fără nici o poftă, şi îmi zâmbi slab.
- E bună, zise.
- Când ai s-o guşti o să ţi se pară şi mai bună.
Am mâncat în tăcere. Spre surprinderea mea, Cristina a dat gata o jumătate din conţinutul farfuriei.
Apoi s-a ascuns îndărătul ceştii de cafea şi m-a pândit cu coada ochiului.
- Dacă vrei, plec azi, zise în cele din urmă. Nu-ţi face griji. Pedro mi-a dat bani şi...
- Nu vreau să pleci nicăieri. Nu vreau să mai pleci niciodată. M-ai auzit?