- Nu sunt o companie bună, David.
- Acum suntem doi.
- Vorbeai serios? Că o să plecăm departe?
Am încuviinţat.
- Tata obişnuia să spună că viaţa nu-ţi oferă o a doua şansă.
- Nu le-o oferă decât celor cărora nu le-a oferit-o pe prima. De fapt, sunt şanse la mâna a doua de care cineva n-a ştiut să profite, dar tot sunt mai bune decât nimic.
Zâmbi stins.
- Scoate-mă la plimbare, zise ea dintr-odată.
- Unde vrei să mergi?
- Vreau să-mi iau rămas-bun de la Barcelona.
40
În toiul după-amiezii, soarele se ivi de sub pătura de nori pe care o lăsase furtuna. Străzile lucind de ploaie s-au preschimbat în oglinzi pe care păşeau trecătorii şi în care se reflecta chihlimbarul cerului. Îmi aduc aminte că am mers până la capătul Ramblei, unde statuia lui Columb se zărea prin ceaţă. Mergeam în tăcere, contemplând faţadele şi oamenii ca şi când ar fi fost un miraj, ca şi când oraşul ar fi fost deja pustiu şi uitat. Barcelona nu mi s-a părut niciodată atât de frumoasă şi atât de tristă ca în acea după-amiază. Când începea să se înnopteze, ne-am îndreptat spre librăria "Sempere şi Fiii". Ne-am postat într-un portal de cealaltă parte a străzii, unde nu ne putea vedea nimeni. Vitrina vechii librării proiecta un şuvoi de lumină pe pavajul din piatră umed şi strălucitor. Înăuntru o puteam zări pe Isabella, care, cocoţată pe o scară, aranja cărţi pe ultimul raft, în timp ce fiul lui Sempere se prefăcea că revede un registru de contabilitate la tejghea şi îi privea gleznele cu coada ochiului. Aşezat într-un colţ, bătrân şi ostenit, domnul Sempere îi observa pe cei doi cu un zâmbet trist.
- Aici e locul unde am întâlnit aproape tot ce-a fost bun în viaţa mea, am zis eu pe negândite. Nu vreau să-i spun adio.
Când am revenit la casa cu turn, se întunecase deja. De cum am intrat, ne-a întâmpinat căldura focului pe care îl lăsasem aprins înainte de a pleca. Cristina o luă înainte pe coridor şi, fără să spună
o vorbă, se dezbrăcă treptat, lăsându-şi hainele pe jos una câte una, în urma ei. Am găsit-o întinsă pe pat, așteptând. M-am întins lângă ea si am lăsat-o să-mi călăuzească mâinile. În timp ce o mângâiam, am văzut cum muşchii i se încordau sub piele. În ochii ei nu exista tandreţe, ci o dorinţă aprigă de căldură şi de a nu mai aştepta. M-am abandonat în trupul ei, asaltând-o cu furie în timp ce îi simţeam unghiile înfipte în piele. Am auzit-o gemând de durere si de viață, ca si cum n-ar mai fi avut aer. În cele din urmă am căzut epuizaţi şi acoperiţi de sudoare, unul lângă celălalt. Cristina îşi rezemă capul de umărul meu şi îmi căută privirea.
- Prietena ta mi-a spus că ai intrat într-o încurcătură.
- Isabella?
- E foarte îngrijorată pentru tine.
- Isabella are tendinţa să se creadă maică-mea.
- Nu cred că asta e intenţia ei.
I-am evitat privirea.
- Mi-a spus că lucrezi la o nouă carte, o comandă a unui editor străin. Ea îi spune patronul. Zice că
îţi plăteşte o avere, dar că tu te simţi vinovat fiindcă ai acceptat banii. Spune că ţi-e frică de omul acela, de patron, şi că la mijloc e ceva necurat.
Am oftat iritat.
- Mai e ceva ce Isabella nu ţi-a spus?
- Restul a rămas între noi, replică ea făcându-mi cu ochiul. Minţea cumva?
- Nu minţea, făcea speculaţii.
- Şi despre ce-i vorba în carte?
- E o poveste pentru copii.
- Mi-a zis Isabella că aşa vei spune.
- Dacă Isabella ţi-a dat deja toate răspunsurile, de ce mă mai întrebi?
Cristina mă privi cu severitate.
- Pentru liniştea ta, şi a Isabellei, am renunţat la carte. C'est fini, am asigurat-o eu.
- Când?
- Azi-dimineaţă, în timp ce dormeai.
Cristina se încruntă, sceptică.
- Şi omul acela, patronul, ştie asta?
- N-am vorbit cu el. Dar presupun că îşi imaginează. Iar dacă nu, o va face foarte curând.
- Atunci, va trebui să-i înapoiezi banii?
- Cred că banii nu-l interesează câtuşi de puţin.
Cristina se adânci într-o tăcere prelungă.
- Pot s-o citesc? întrebă în cele din urmă.
- Nu.
- De ce nu?
- E o ciornă şi n-are nici cap, nici coadă. E o grămadă de idei şi de note, fragmente răzleţe. Nimic care să poată fi citit. Te-ai plictisi.
- Mi-ar plăcea s-o citesc oricum.
- De ce?
- Pentru că ai scris-o tu. Pedro spune întotdeauna că singurul mod de a cunoaşte cu adevărat un scriitor este prin dâra de cerneală pe care o lasă în urma lui, că omul pe care credem că-l vedem nu-i decât un personaj gol pe dinăuntru şi că adevărul se ascunde întotdeauna în ficţiune.
- Probabil a citit asta pe o ilustrată.
- De fapt, a scos-o dintr-una din cărţile tale. Ştiu asta pentru că am citit-o şi eu.