Când am ajuns la "Sempere şi Fiii", deja se înnoptase. O strălucire aurie sfâşia albastrul nopţii la intrarea în librărie, unde vreo sută de oameni se adunaseră, cu lumânări în mâini. Unii plângeau în tăcere, alţii se priveau neştiind ce să spună. Am recunoscut câteva chipuri, prieteni şi clienţi de-ai lui Sempere, persoane cărora bătrânul librar le dăruise cărţi, cititori pe care el îi iniţiase în lectură. Pe măsură ce vestea se răspândea în cartier, soseau mereu alţi cititori şi prieteni, cărora nu le venea să
creadă că domnul Sempere a murit.
Luminile din librărie erau aprinse şi înăuntru se putea zări cum don Gustavo Barcelo îl îmbrăţişa cu putere pe un tânăr care abia se mai putea ţine pe picioare. Nu mi-am dat seama că era fiul lui Sempere până când Isabella nu m-a strâns de mână şi m-a condus în librărie. Când m-a văzut intrând, Barcelo şi-a ridicat privirea şi mi-a zâmbit învins. Feciorul librarului plângea în braţele lui şi n-am avut curaj să mă duc să-l salut. Isabella a fost cea care s-a dus până la el şi i-a pus o mână pe umăr.
Sempere-fiul s-a întors şi am putut vedea cât era de tras la faţă. Isabella l-a condus până la un scaun şi l-a ajutat să ia loc. Feciorul librarului s-a. prăbuşit ca o păpuşă stricată. Isabella a îngenuncheat lângă el şi l-a îmbrăţişat. Nu m-am mai simţit niciodată atât de mândru de cineva cum m-am simţit în clipa aceea de Isabella, care de-acum nu mi se mai părea o fetişcană, ci o femeie mai puternică şi mai înţeleaptă decât toţi cei care ne aflam acolo.
Barcelo a venit la mine şi mi-a întins mâna, care îi tremura. I-am strâns-o.
- S-a întâmplat acum două ceasuri, îmi explică el cu un glas răguşit. Rămăsese singur în librărie doar câteva momente, iar când fiu-său a revenit... Se zice că se certa cu cineva... Nu ştiu. Doctorul a spus că din cauza inimii.
Am înghiţit în sec.
- Unde-i?
Barcelo îmi făcu un semn din cap către uşa care dădea în spatele prăvăliei. Am încuviinţat şi m-am îndreptat într-acolo. Înainte să intru, am tras adânc aer în piept şi mi-am strâns pumnii. Am trecut pragul şi l-am văzut. Era întins pe o masă, cu mâinile încrucişate peste abdomen. Avea pielea albă ca hârtia şi trăsăturile feţei parcă i se scofâlciseră, ca şi când ar fi fost de carton. Ochii îi erau încă
deschişi. Am simţit că nu mai am aer, de parcă cineva m-ar fi lovit în stomac cu o forţă enormă. M-am sprijinit de masă şi am respirat adânc. M-am aplecat peste el şi i-am închis pleoapele. L-am mângâiat pe obraz, care era rece, şi m-am uitat în jur, spre acel univers de pagini şi vise pe care el îl crease. Am vrut să cred că Sempere era tot acolo, printre cărţile şi prietenii lui. Am auzit paşi în spate şi m-am întors. Barcelo venea însoţind doi bărbaţi cu o înfăţişare sumbră, îmbrăcaţi în negru, despre a căror profesie nu încăpea nici o îndoială.
- Domnii sunt de la pompele funebre, zise Barcelo.
Cei doi au încuviinţat cu gravitate profesională şi s-au apropiat să cerceteze trupul. Unul dintre ei, înalt şi uscăţiv, a făcut o estimare cât se poate de sumară şi i-a indicat ceva colegului, care a clătinat
din cap afirmativ şi şi-a notat indicațiile într-un carneţel de însemnări.
- În principiu, înmormântarea va fi mâine după-amiază, în Cimitirul de Est, zise Barcelo. Am preferat să mă ocup eu de chestiune fiindcă feciorul e distrus, după cum vezi şi dumneata. Iar lucrurile astea, cu cât mai repede...
- Mulţumesc, don Gustavo.
Librarul aruncă o privire spre vechiul său prieten şi zâmbi printre lacrimi.
- Ce-o să ne facem acum, când bătrânul ne-a lăsat singuri? zise el.
- Nu ştiu...
Unul dintre angajaţii de la pompele funebre îşi drese glasul discret, sugerând că avea ceva să ne comunice.
- Dacă n-aveţi nimic împotrivă, colegul meu şi cu mine ne ducem acum după sicriu şi...
- Faceţi ce trebuie să faceţi, i-am retezat-o eu.
- Aveţi vreo preferinţă în ce priveşte ceremonia?
M-am uitat la el nepricepând ce voia să spună.
- Răposatul era credincios?
- Domnul Sempere credea în cărţi, am zis eu.
- Am înţeles, spuse el retrăgându-se.
M-am uitat la Barcelo, care ridică din umeri.
- Staţi să-l întreb pe fecior, am adăugat.
M-am întors în partea din faţă a librăriei. Isabella îmi aruncă o privire întrebătoare şi se ridică de lângă Sempere-fiul. Veni la mine şi i-am şoptit ce voiam să aflu.
- Domnul Sempere era prieten bun cu parohul de aici, de la doi paşi, de la biserica Santa Ana. Se zvoneşte că cei de la arhiepiscopie vor să-l dea afară de ani de zile, pe motiv că e rebel şi neastâmpărat, însă, cum e atât de bătrân, au preferat să aştepte să moară singur, fiindcă nu-l pot doborî.
- E omul de care avem nevoie, am zis eu.
- O să vorbesc eu cu dânsul, zise Isabella.
I-am făcut semn spre Sempere-fiul.
- Cum se simte?
Isabella mă privi în ochi.
- Dar dumneavoastră?
- Eu sunt bine, am minţit-o. Cine o să rămână cu el în noaptea asta?
- Eu, zise fără a ezita o clipă.
Am încuviinţat şi am sărutat-o pe obraz înainte să revin în spatele prăvăliei. Aici, Barcelo se aşezase în faţa vechiului său prieten şi, pe când cei doi angajaţi de la pompele funebre luau măsuri şi întrebau de costume şi de pantofi, a turnat două pahare de coniac şi mi-a întins unul. M-am aşezat lângă el.
- În sănătatea prietenului Sempere, care ne-a învăţat pe toţi să citim, ba chiar să trăim, zise el.
Am închinat şi am băut în tăcere. Am rămas acolo împreună, până când angajaţii de la pompele funebre s-au întors cu coşciugul şi cu hainele în care Sempere urma să fie înmormântat.
- Dacă n-aveţi nimic împotrivă, ne vom ocupa noi de astea, sugeră cel care părea mai dezgheţat.
Am făcut semn că da. Înainte să revin în partea din faţă a librăriei, am luat acel vechi exemplar din Marile speranţe după care nu mă mai întorsesem niciodată să-l iau şi l-am pus în mâinile domnului Sempere.
- Pentru drum, i-am zis.
După cincisprezece minute, angajaţii de la pompele funebre au scos sicriul şi l-au depus pe o masă
mare, ce fusese pregătită în mijlocul librăriei. O mulţime de oameni se adunaseră în stradă şi aşteptau într-o tăcere profundă. M-am dus la uşă şi am deschis. Unul câte unul, prietenii librăriei "Sempere şi Fiii" s-au perindat prin prăvălie pentru a-l vedea pe librar. Mulţi dintre ei nu mai izbuteau să-şi reţină lacrimile şi, dinaintea acestei privelişti, Isabella îl luă de mână pe feciorul librarului şi îl duse la etaj, exact deasupra librăriei, unde locuise toată viaţa cu tatăl său. Barcelo şi cu mine am rămas acolo, alături de bătrânul Sempere, în timp ce oamenii veneau să-şi ia rămas-bun. Unii, cei mai apropiaţi, rămâneau. Priveghiul a durat toată noaptea. Barcelo a stat până la cinci dimineaţa, iar eu am rămas până când Isabella a coborât de la etaj, cu puţin înainte de ivirea zorilor, şi mi-a ordonat să
mă duc acasă, fie şi numai ca să-mi schimb hainele şi să-mi fac toaleta.
M-am uitat la bietul Sempere şi am zâmbit. Nu-mi venea să cred că nu voi mai trece niciodată acel prag ca să-l găsesc îndărătul tejghelei. Mi-am amintit de prima oară când vizitasem librăria, pe când eram doar un ţânc, iar librarul îmi păruse înalt şi puternic. Indestructibil. Omul cel mai înţelept din lume.
- Duceţi-vă acasă, vă rog, şopti Isabella.
- Pentru ce?
