Salvador zâmbi amar.
- Pentru început, e îndoielnic faptul de a se fi înecat.
Medicul legist care a făcut autopsia cadavrului i-a găsit un pic de apă în plămâni, dar verdictul său a fost că decesul s-a produs în urma unui stop cardiac.
- Nu înţeleg.
- Când Marlasca a căzut în bazin, sau când cineva l-a împins acolo, era în flăcări. Corpul prezenta arsuri de gradul trei pe tors, pe braţe şi pe figură. În opinia medicului legist, trupul putea să fi ars timp de aproape un minut înainte de a fi intrat în contact cu apa. Resturi găsite din hainele avocatului indicau prezenţa unui tip de dizolvant în ţesături. Marlasca a fost ars de viu.
Mi-a luat câteva secunde ca să diger toate aceste amănunte.
- De ce ar fi făcut cineva una ca asta?
- Reglare de conturi? Simplă cruzime? Alegeţi dumneavoastră. Părerea mea este că cineva voia să
amâne identificarea trupului lui Marlasca pentru a câştiga timp şi a deruta Poliţia.
- Cine?
- Jaco Corbera.
- Impresarul Irenei Sabino.
- Care a dispărut chiar în ziua morţii lui Marlasca, cu toţi banii dintr-un cont personal pe care avocatul îl avea la Banco Hispano Colonial şi despre care soţia lui nu ştia nimic.
- O sută de mii de franci francezi, am zis eu.
Salvador mă privi, intrigat.
- De unde ştiţi?
- N-are importanţă. Ce căuta Marlasca pe terasa Rezervorului de Apă? Nu-i chiar un loc pe unde să treci prea des.
- Acesta-i un alt punct confuz. În biroul lui Marlasca am găsit o agendă în care îşi notase că avea o întâlnire acolo, la ora cinci după-amiaza. Sau aşa părea. Singurul lucru pe care agenda îl indica era o oră, un loc şi o iniţială. Un "C". Probabil Corbera.
- Atunci, ce credeţi că s-a întâmplat? am întrebat.
- Ceea ce cred eu, şi ceea ce sugerează evidenţa, este că Jaco a păcălit-o pe Irene Sabino ca să-l manipuleze pe Marlasca. Ştiţi probabil că avocatul era obsedat de toate escrocheriile acelea cu şedinţele de spiritism şi aşa mai departe, mai ales după moartea fiului său. Jaco avea un asociat, Damian Roures, care era implicat în acele medii. Un şarlatan de primă mărime. Amândoi, cu ajutorul Irenei Sabino, l-au îmbrobodit pe Marlasca, promiţându-i că va putea intra în legătură cu fecioru-său în lumea spiritelor. Marlasca era un om disperat şi dispus să creadă orice. Acel trio de ticăloşi organizaseră afacerea perfectă, până când Jaco a devenit mai lacom decât era cazul. Unii sunt de părere că Irene nu acţiona cu rea-credinţă, că era cu adevărat îndrăgostită de Marlasca şi credea în toate acele lucruri la fel ca şi dânsul. Pe mine, această posibilitate nu mă convinge, însă, în perspectiva celor întâmplate, este irelevantă. Jaco a aflat că Marlasca deținea acele fonduri la bancă
si a hotărât să-l elimine şi să dispară cu banii, lăsând confuzie în urma lui. Întâlnirea din agendă
putea prea bine să fie o pistă falsă, lăsată de Irene sau de Jaco. Nu exista nici o probă că ar fi notat-o Marlasca.
- Şi de unde proveneau cei o sută de mii de franci pe care Marlasca îi ţinea la Banco Hispano Colonial?
- Marlasca însuşi îi depusese, în numerar, cu un an în urmă. N-am nici cea mai vagă idee de unde a putut scoate o asemenea sumă. Ştiu doar că ceea ce mai rămăsese din ei a fost retras, în numerar, în dimineaţa zilei când a murit Marlasca. Mai apoi, avocaţii au spus că banii fuseseră transferaţi într-un fel de fond tutelat şi că nu au dispărut, că Marlasca pur şi simplu se hotărâse să-şi reorganizeze finanţele. Însă îmi vine greu să cred că cineva îşi reorganizează finanţele şi transferă aproape o sută
de mii de franci dimineața, pentru ca după-amiaza să fie găsit ars de viu. Nu cred că aceşti bani au ajuns în vreun fond misterios. În ziua de azi, nimic nu mă poate convinge că banii aceia n-au încăput pe mâinile lui Jaco Corbera şi ale Irenei Sabino. Cel puţin iniţial, fiindcă mă îndoiesc că, mai târziu, ea a mai văzut vreo centimă. Jaco a dispărut cu banii. Pentru totdeauna.
- Atunci, ce s-a întâmplat cu ea?
- Acesta e un alt aspect care mă face să mă gândesc că Jaco i-a păcălit pe Roures şi pe Irene
Sabino. La scurt timp după moartea lui Marlasca, Roures s-a lăsat de afacerea cu lumea de dincolo şi a deschis o prăvălie cu articole de magie pe strada Princesa. Din câte ştiu, e tot acolo. Irene Sabino a lucrat încă doi ani de zile în cabarete şi localuri de o calitate din ce în ce mai proastă. Ultimul lucru pe care l-am auzit despre ea este că se prostitua în cartierul Raval şi că trăia în sărăcie. Evident, nu s-a ales cu nimic din banii ăia. Cum nu s-a ales nici Roures.
- Şi Jaco?
- Cel mai sigur e că a părăsit ţara sub un nume fals şi că se află pe undeva, trăind confortabil din rentă.
Adevărule că toate acestea, departe de a-mi lămuri câte ceva, îmi puneau şi mai multe semne de întrebare. Probabil că Salvador mi-a citit privirea necăjită şi mi-a oferit un zâmbet compătimitor.
- Valera şi prietenii săi de la Primărie au reuşit ca în presă să apară povestea unui accident. A rezolvat chestiunea printr-o înmormântare fastuoasă, ca să nu tulbure apele în afacerile biroului, care în bună măsură erau afacerile Primăriei şi ale deputaţilor, şi să se treacă cu vederea comportamentul ciudat al domnului Marlasca din ultimele sale douăsprezece luni de viaţă, de când şi-a părăsit soţia şi asociaţii şi a hotărât să cumpere o casă în ruine într-o parte a oraşului unde nu pusese piciorul său bine încălţat toată viaţa lui, pentru a se dedica scrisului, după cum afirma fostul său asociat.
- A zis Valera ce voia să scrie Marlasca?
- O carte de poezii sau aşa ceva.
- Şi dumneavoastră l-aţi crezut?
- Am văzut lucruri tare ciudate în munca mea, prietene, dar avocaţi bogaţi care să lase totul pentru a se retrage să scrie sonete nu fac parte din repertoriu.
- Şi atunci?
- Atunci, normal ar fi fost să uit povestea şi să fac cum mi se spunea.
- Dar nu s-a întâmplat aşa.
- Nu. Şi nu fiindcă aş fi erou sau imbecil. Am făcut-o pentru că, de câte ori o vedeam pe biata femeie, pe văduva lui Marlasca, mi se răscoleau maţele şi nu mă mai puteam privi în oglindă fără să
