- Vă rog...

M-a însoţit până în stradă şi m-a îmbrăţişat.

- Ştiu cât de mult îl preţuiaţi şi ce însemna pentru dumneavoastră, îmi zise ea.

Nimeni nu ştie, mi-am spus în sinea mea. Dar am încuviinţat şi, după ce am sărutat-o pe obraz, am plecat fără nici o ţintă, străbătând străzi ce mi se păreau mai pustii ca niciodată, crezând că, dacă nu mă opream, dacă mergeam în continuare, nu-mi voi da seama că lumea pe care credeam că o cunosc nu mai era acolo.

2

Puzderia de oameni se adunase la porţile cimitirului, aşteptând sosirea dricului. Nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă. Se auzea rumoarea mării din depărtare şi ecoul unui tren de marfă

lunecând către cetatea de fabrici care se întindea în spatele cimitirului. Era frig şi fulgi de zăpadă

pluteau în vânt. Cu puţin înainte de ora trei după-amiaza, dricul, tras de nişte cai negri, a intrat pe bulevardul Icaria, flancat de chiparoşi şi de vechi magazine. Fiul lui Sempere şi Isabella mergeau cu el. Şase colegi din breasla librarilor din Barcelona, printre care şi don Gustavo, au ridicat sicriul pe umeri şi l-au purtat în incintă. Oamenii i-au urmat, alcătuind un cortegiu tăcut, care a străbătut străzile şi pavilioanele cimitirului sub o pătură de nori joşi care se unduiau ca un strat de mercur. Am auzit pe cineva spunând că fiul librarului parcă îmbătrânise cu cincisprezece ani într-o noapte. Se refereau la el ca la domnul Sempere, fiindcă acum el era responsabilul librăriei, iar vreme de patru generaţii acea prăvălie fermecată de pe strada Santa Ana nu-şi schimbase numele niciodată, întotdeauna fiind sub comanda unui domn Sempere. Isabella îl ţinea de braţ şi mi s-a părut că, dacă n-ar fi fost ea acolo, s-ar fi prăbuşit ca o păpuşă fără sfori.

Parohul bisericii Santa Ana, un veteran de vârsta răposatului, aştepta lângă mormânt, o lespede din marmură sobră, fără podoabe, care aproape trecea neobservată. Cei şase librari care purtaseră

sicriul l-au depus în faţa mormântului. Barcelo, care mă zărise, m-a salutat din cap. Am preferat să

rămân în spate, nu ştiu dacă din laşitate sau din respect. De acolo puteam vedea mormântul tatălui meu, la vreo treizeci de metri. După ce lumea s-a adunat în jurul sicriului, parohul a ridicat privirea şi a zâmbit.

- Domnul Sempere şi cu mine am fost prieteni vreme de aproape patruzeci de ani şi, în tot acest timp, despre Dumnezeu şi misterele vieţii am vorbit numai o dată. Aproape nimeni nu ştie, însă

prietenul Sempere nu a mai călcat într-o biserică de la înmormântarea soţiei lui, Diana, lângă care îl conducem astăzi, ca să odihnească veşnic unul lângă celălalt. Poate că de aceea toţi îl considerau ateu, însă el era un om credincios. Credea în prietenii lui, în adevărul lucrurilor şi în ceva ce nu cuteza să numească ori să închipuie, fiindcă spunea că pentru asta existăm noi, preoţii. Domnul Sempere credea că toţi facem parte din ceva şi că, atunci când părăsim această lume, amintirile şi năzuinţele noastre nu se pierd, ci devin amintirile şi năzuinţele celor care vin să ne ia locul. Nu ştia dacă noi l-am creat pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră, sau dacă el ne-a creat pe noi neştiind prea bine ce face. Credea că Dumnezeu, sau orice ne-a adus pe noi aici, trăieşte în fiecare acţiune a noastră, în fiecare cuvânt al nostru, şi se manifestă în tot ceea ce ne face să fim ceva mai mult decât nişte simple figurine de lut. Domnul Sempere credea că Dumnezeu trăieşte un pic, sau mai mult, în cărţi, şi de aceea şi-a închinat viaţa pentru a le împărţi, pentru a le ocroti şi pentru a se asigura că paginile lor, asemenea amintirilor şi năzuinţelor noastre, nu se vor pierde niciodată, fiindcă credea, şi m-a făcut şi pe mine să cred, că atâta timp cât pe lume mai există măcar un om capabil să le citească şi să le trăiască va exista o fărâmă de Dumnezeu sau de viaţă. Ştiu că

prietenului meu nu i-ar fi plăcut să ne luăm rămas-bun de la el cu rugăciuni şi cântece. Ştiu că i-ar fi fost de ajuns să ştie că prietenii lui, atât de mulţi câţi au venit astăzi să-şi ia rămas-bun de la el, nu-l vor uita niciodată. Deşi bătrânul Sempere nu se aştepta la aşa ceva, nu mă îndoiesc defel că

Dumnezeu îl va primi alături de el pe dragul nostru prieten şi ştiu că va trăi pentru totdeauna în

inimile tuturor celor ce ne aflăm astăzi aici, ale tuturor celor care într-o bună zi au descoperit vraja cărţilor datorită lui şi ale tuturor celor care, chiar fără să-l cunoască, într-o bună zi au trecut pragul micii sale librării, unde, aşa cum îi plăcea să spună, istoria tocmai a început. Odihneşte-te în pace, prietene Sempere, şi Dumnezeu să ne ofere tuturor prilejul de a-ţi cinsti amintirea şi de a mulţumi pentru privilegiul de a te fi cunoscut.

O tăcere infinită s-a aşternut peste incintă când parohul şi-a terminat discursul şi s-a retras câţiva paşi, binecuvântând racla şi coborându-şi privirile. La un semn al şefului angajaţilor de la pompele funebre, groparii au înaintat şi au coborât sicriul încetişor, cu nişte frânghii. Îmi amintesc sunetul coşciugului atingând fundul şi sughiţurile de plâns înăbuşite din asistenţă. Îmi amintesc cum am rămas acolo, incapabil să fac un pas, văzând cum groparii acopereau mormântul cu o lespede mare din marmură, pe care nu se putea citi decât cuvântul Sempere şi sub care, de douăzeci şi şase de ani, odihnea soţia lui, Diana.

Încetul cu încetul, adunarea s-a retras către porţile cimitirului, unde s-a despărţit în grupuri, neştiind încotro s-o apuce, fiindcă nimeni nu voia să plece şi să-l lase în urmă pe bietul domn Sempere. Barcelo şi Isabella, câte unul de fiecare parte, l-au luat cu ei pe feciorul librarului. Am rămas acolo până când toţi s-au îndepărtat şi abia atunci am cutezat să mă duc până la mormântul lui Sempere. Am îngenuncheat şi am pus mâna pe marmură.

- Pe curând, am murmurat.

L-am auzit apropiindu-se şi am ştiut că era el înainte de a-l zări. M-am ridicat şi m-am întors.

Pedro Vidal îmi oferi mâna şi zâmbetul cel mai trist pe care l-am văzut vreodată.

- Nu vrei să-mi strângi mâna? întrebă el.

N-am făcut-o şi, după câteva secunde, Vidal încuviinţă ca pentru sine şi şi-o retrase.

- Ce căutaţi dumneavoastră aici? am izbucnit eu.

- Sempere era şi prietenul meu, replică Vidal.

- Da. Şi aţi venit singur?

Vidal mă privi neînţelegând ce vreau să spun.

- Unde-i? am întrebat eu.

- Cine?

Am lăsat să-mi scape un râs amar. Barcelo, care ne zărise, se apropia cu un aer consternat.

- Ce i-aţi mai promis acum ca s-o cumpăraţi? Privirea lui Vidal se înăspri.

- Nu ştii ce spui, David.

Am înaintat până când i-am simţit răsuflarea în faţă.

- Unde-i? am insistat.

- Nu ştiu, zise Vidal.

- Sigur, am zis eu uitându-mă în altă parte.

M-am răsucit pe călcâie, gata să o iau spre ieşire, dar Vidal m-a apucat de braţ şi m-a reţinut.

- David, aşteaptă...

Înainte să-mi dau seama ce fac, m-am întors şi l-am lovit din răsputeri. Pumnul meu s-a izbit de faţa lui şi l-am văzut cum cade pe spate. Am văzut că am sânge pe mână şi am auzit paşi apropiindu-

se în grabă. Nişte braţe m-au înşfăcat şi m-au îndepărtat de Vidal.

- Pentru numele lui Dumnezeu, Martin... zise Barcelo. Librarul îngenunche lângă Vidal, care avea gura plină de sânge şi răsufla sacadat. Barcelo îi susţinu capul şi îmi aruncă o privire furioasă. Am plecat de acolo cât am putut de repede, încrucişându-mă pe drum cu câţiva dintre cei care se opriseră

să urmărească altercaţia. N-am avut curajul să-i privesc în faţă.

3

Mi-am petrecut mai multe zile fără să ies din casă, dormind când se nimerea şi fără să mănânc aproape nimic. În timpul nopţilor, mă aşezam în galerie, în faţa focului, şi ascultam tăcerea, sperând să aud paşi la uşă, crezând că se va întoarce Cristina, că de îndată ce va afla de moartea domnului Sempere va reveni lângă mine, fie şi numai din milă, ceea ce la momentul acela îmi era de ajuns.

Când se împlinise deja aproape o săptămână de la moartea librarului şi ştiam de acum că Cristina nu va mai reveni, am început să urc din nou în camera de lucru. Am recuperat manuscrisul patronului din cufăr şi am început să-l recitesc, degustând fiecare propoziţie şi fiecare paragraf.. Lectura mi-a provocat deopotrivă greaţă şi o satisfacţie obscură. Când mă gândeam la cei o sută de mii de franci care la început mi s-au părut atât de mulţi, zâmbeam în sinea mea şi îmi spuneam că ticălosul acela m-a cumpărat foarte ieftin. Vanitatea îmi umbrea amărăciunea, iar durerea închidea drumul conştiinţei. Într-un gest de trufie, am recitit acea Lux Aeterna a predecesorului meu, Diego Marlasca, iar apoi am lăsat-o pradă flăcărilor din cămin. Acolo unde el eşuase, eu aveam să triumf. Acolo unde el rătăcise drumul, eu aveam să găsesc ieşirea din labirint.

M-am întors la lucru în ziua a şaptea. Am aşteptat miezul nopţii şi m-am aşezat la birou. O pagină

albă în tamburul vechii maşini Underwood şi oraşul negru dincolo de ferestre.

Cuvintele şi imaginile mi-au ţâşnit din mâini ca şi când ar fi aşteptat cu furie în temniţa sufletului.

Paginile curgeau inconştient şi fără măsură, fără altă voinţă decât să vrăjească şi să învenineze simţurile şi gândirea. Încetasem să mă mai gândesc la patron, la recompensele sau la exigenţele lui.

Pentru prima oară în viaţă, scriam pentru mine şi pentru nimeni altcineva. Scriam ca să dau foc lumii şi să mă mistui odată cu ea. Lucram în fiecare noapte până când cădeam epuizat. Loveam clapele maşinii de scris până când degetele îmi sângerau şi febra îmi înceţoşa vederea.