fac ceea ce se presupune că eram plătit să fac.
Arătă spre decorul sărăcăcios şi rece care îi slujea drept cămin şi râse.
- Credeţi-mă că, dacă aş fi ştiut ce va urma, aş fi preferat să fiu un laş şi să nu mişc în front. Nu pot spune că n-am fost prevenit la Poliţie. Avocatul fiind mort şi îngropat, era cazul să ne apucăm de alte treburi şi să ne canalizăm eforturile spre urmărirea unor anarhişti morţi de foame şi a unor învăţători cu idei suspecte.
- Aţi spus îngropat... Unde-i îngropat Diego Marlasca?
- Cred că în cavoul familiei din cimitirul Sant Gervasi, nu foarte departe de casa unde locuieşte văduva. Pot să vă întreb de ce vă interesează povestea asta? Dar să nu-mi spuneţi că vi s-a deşteptat curiozitatea numai fiindcă locuiţi în casa cu turn.
- E greu de explicat.
- Dacă vreţi un sfat prietenesc, uitaţi-vă la mine şi învățați-vă minte. Lăsaţi-o baltă.
- Aş vrea eu. E însă o problemă: nu cred că povestea mă va lăsa baltă pe mine.
Salvador mă privi lung şi clătină din cap afirmativ. Luă o hârtie şi notă un număr.
- Acesta e telefonul vecinilor de dedesubt. Sunt oameni cumsecade şi singurii care au telefon pe toată scara. Aici mă puteţi găsi sau puteţi lăsa un mesaj. Întrebaţi de Emilio. Dacă aveţi nevoie de ajutor, nu ezitaţi să mă sunaţi. Şi umblaţi cu băgare de seamă. Jaco a dispărut din peisaj de mulţi ani, dar încă mai există oameni pe care nu-i interesează să fie răscolită povestea asta. O sută de mii de franci sunt bani mulţi.
Am acceptat numărul şi l-am vârât în buzunar.
- Vă mulţumesc.
- Nu aveţi pentru ce. Oricum, ce mai pot să-mi facă de-acum?
- Aveţi cumva o fotografie de-a lui Diego Marlasca?
N-am găsit nici măcar una în toată casa.
- Păi, nu ştiu... Cred că ar trebui să am una. Lăsaţi-mă să mă uit.
Salvador se îndreptă spre un birou din colţul încăperii şi scoase o cutie de metal ticsită cu hârtii.
- Încă mai păstrez chestii legate de cazul ăsta... Vedeţi că nici cu trecerea anilor nu mă învăţ minte.
A, uitaţi. Fotografia asta mi-a dat-o văduva.
Îmi întinse un vechi portret de studio, în care apărea un bărbat înalt şi arătos, de vreo patruzeci şi ceva de ani, zâmbind spre aparat pe un fundal de catifea. M-am pierdut în acea privire limpede, întrebându-mă cum era posibil ca îndărătul ei să se ascundă universul tenebros pe care-l întâlnisem în paginile poemului Lux Aeterna.
- Pot să o păstrez? Salvador şovăi.
- Cred că da. Dar să n-o pierdeţi.
- Vă promit să v-o înapoiez.
- Promiteţi-mi că o să aveţi grijă şi o să fiu mai liniştit. Şi că, dacă nu aveţi grijă şi vă băgaţi în încurcături, o să mă sunaţi.
I-am întins mâna şi el mi-a strâns-o.
- Promit.
30
Soarele începea să apună când l-am lăsat pe Ricardo Salvador în mansarda lui rece şi m-am întors în piaţa Real, care era scăldată într-o lumină prăfoasă ce zugrăvea în roşu siluetele trecătorilor si ale străinilor. Am pornit la drum si am sfârșit prin a mă refugia în singurul loc din tot oraşul unde m-am simţit mereu bine primit şi ocrotit. Când am ajuns în strada Santa Ana, librăria "Sempere şi Fiii" era pe punctul de a închide. Amurgul se târa peste oraş şi o breşă de azur şi purpură se deschisese în cer.
M-am oprit în faţa vitrinei şi am văzut cum Sempere-fiul tocmai însoţise un client care acum îşi lua rămas-bun. Când m-a zărit, a zâmbit şi m-a salutat cu acea timiditate care părea mai mult decenţă
decât altceva.
- Tocmai la dumneavoastră mă gândeam, domnule Martin.
E totul bine?
- Cum nu se poate mai bine.
- Vi se citeşte pe chip. Haideţi, intraţi, o să pregătim un pic de cafea.
Mi-a deschis uşa prăvăliei şi mi-a făcut loc să trec. Am intrat în librărie şi am respirat acel parfum de hârtie şi magie pe care, în mod inexplicabil, nimănui nu i-a trecut prin minte să-l îmbutelieze.
Sempere-fiul îmi făcu semn să-l urmez până în spatele prăvăliei, unde se apucă să pregătească o cafetieră.
- Tatăl dumitale ce mai face? Cum se simte? Arăta cam moale când l-am văzut deunăzi.
Sempere-fiul încuviinţă, ca şi când mi-ar fi mulţumit pentru întrebare. Mi-am dat seama că
probabil nu avea pe nimeni cu care să stea de vorbă despre acest subiect.
- A avut şi vremuri mai bune, la drept vorbind. Doctorul spune că trebuie să fie atent cu angina pectorală, însă el insistă să muncească mai mult ca înainte. Uneori trebuie să mă sfădesc cu el, dar pesemne crede că, dacă lasă librăria pe mâna mea, afacerea se duce de râpă. Azi-dimineaţă, când m-am trezit, i-am zis să binevoiască să rămână în pat şi să nu coboare la lucru toată ziua. Vă vine să
