- Marcos şi Castelo.
- Văd că nu ţi-ai pierdut talentul să-ţi faci prieteni pe unde treci, aprecie don Basilio.
Brotons îşi frecă bărbia.
- Să nu ne alarmăm. Cred că voi putea găsi o altă cale de intrare, care să nu stârnească suspiciuni.
- Dacă mi-l găsiţi pe Salvador, vă jertfesc orice doriţi, chiar şi un porc.
- Cu guta pe care-o am, m-am lăsat de slănină, însă n-aş refuza o havană bună, conveni Brotons.
- Să fie două, adăugă don Basilio.
În timp ce dădeam fuga la o tutungerie de pe strada Tallers în căutarea celor două exemplare de havane, cele mai bune şi mai scumpe din prăvălie, Brotons a avut două convorbiri telefonice discrete la Poliţie şi a confirmat că Salvador se retrăsese din activitate, mai degrabă de nevoie, şi că se
apucase să lucreze ca gardă de corp pentru industriaşi sau ca detectiv pentru diverse birouri de avocatură din oraş. Când am revenit la redacţie ca să le înmânez respectivele ţigări de foi binefăcătorilor mei, şeful arhivei mi-a întins o notă pe care se putea citi o adresă.
Ricardo Salvador Strada Lleona, 21. Mansardă
- Contele să vă răsplătească, am zis.
- Dumneata să fii sănătos.
29
Strada Lleona, mai cunoscută printre localnici ca Strada celor Trei Paturi, în cinstea renumitului bordel pe care-l găzduia, era o străduţă aproape la fel de tenebroasă ca propria-i reputaţie. Pornea de sub arcele din umbra pieţei Real şi înainta într-o crăpătură umedă şi străină de lumina soarelui, printre vechile clădiri îngrămădite unele peste altele şi cusute de o permanentă pânză de păianjen alcătuită din sfori cu rufe întinse la uscat. Faţadele ei învechite se destrămau în ocru, iar plăcile din piatră care acopereau solul fuseseră scăldate în sânge în anii de apogeu ai asasinatelor plătite. Nu o dată o folosisem ca scenă pentru povestirile mele din Oraşul blestemaţilor şi chiar şi acum, pustie şi uitată, continua să-mi miroase a intrigi şi praf de puşcă. Din perspectiva acestei scene sumbre, totul părea să indice că retragerea forţată a comisarului Salvador din Poliţie nu fusese una generoasă.
Numărul 21 era un imobil modest, înghesuit între două clădiri care îl strângeau ca într-un cleşte.
Portalul era deschis, şi nu era mai mult decât un puţ de beznă din care pornea o scară îngustă şi abruptă, care urca în spirală. Pardoseala era plină de băltoace, iar un lichid întunecat şi vâscos răsărea din crăpăturile dalelor. Am urcat treptele cum am putut, fără să dau drumul balustradei, dar şi fără să mă bizui pe ea. Nu exista decât o uşă pe fiecare palier şi, judecând după cum arăta clădirea, nu am crezut că vreunul din acele apartamente depăşea patruzeci de metri pătraţi. Un mic luminator încununa casa scării şi scălda într-o lumină slabă etajele superioare. Uşa mansardei se afla în capătul unui mic culoar. M-a surprins s-o găsesc deschisă. Am bătut cu dosul degetelor, dar n-am primit răspuns. Uşa dădea într-o sală mică în care se vedea un fotoliu, o masă şi nişte rafturi cu cărţi şi cutii metalice. Un soi de bucătărie şi spălătorie ocupa odaia învecinată. Singura binecuvântare a acelei chilii era o ieşire spre terasa de pe acoperiş. Uşa terasei era tot deschisă şi prin ea se strecura o briză răcoroasă care aducea mirosul de mâncare şi de leşie al oraşului vechi.
- E cineva acasă? am întrebat.
Cum n-am primit nici un răspuns, am înaintat până la uşa terasei şi am ieşit. Jungla de acoperişuri, turnuri, rezervoare de apă, paratrăsnete şi coşuri de fum creştea în toate direcţiile. Nu apucasem să
fac un pas pe terasă când am simţit o atingere rece în ceafă şi am auzit ţăcănitul metalic al unui revolver căruia i se trage percutorul. Nu mi-a venit în minte altceva decât să ridic mâinile şi să
încerc să nu fac nici cea mai mică mişcare.
- Mă numesc David Martin. La Poliţie mi-au dat adresa dumneavoastră. Voiam să stăm de vorbă
despre un caz de care v-aţi ocupat în anii dumneavoastră de activitate.
- Întotdeauna intraţi în casele oamenilor fără să bateţi la uşă, domnule David Martin?
- Uşa era deschisă. Am bătut, dar probabil nu m-aţi auzit. Pot să-mi cobor mâinile?
- Nu v-am spus să le ridicaţi. Care caz?
- Moartea lui Diego Marlasca. Stau cu chirie în ceea ce a fost ultima lui locuinţă. Casa cu turn din strada Flassaders.
Glasul tăcu. Apăsarea revolverului rămăsese tot acolo, fermă.
- Domnul Salvador? am întrebat.
- Stau şi mă gândesc dacă n-ar fi mai bine să vă zbor creierii pe loc.
- Nu vreţi să-mi auziţi mai întâi povestea?
Salvador slăbi apăsarea revolverului. Am auzit cum relaxează percutorul şi m-am întors încetişor.
Ricardo Salvador avea o figură impunătoare şi întunecată, părul cenuşiu şi ochii de un albastru deschis, pătrunzători ca nişte ace. Am socotit că trebuia să aibă în jur de cincizeci de ani, dar ar fi fost greu să găseşti bărbaţi la jumătate din vârsta lui care să se încumete să-i stea în cale. Am înghiţit în sec. Salvador îşi cobori revolverul şi îmi întoarse spatele, intrând din nou în apartament.
- Scuzaţi felul în care v-am primit, murmură el.
L-am urmat până în mica bucătărie şi m-am oprit în prag. Salvador lăsă pistolul pe chiuvetă şi aprinse focul la unul din ochiuri, cu hârtie şi carton. Scoase o sticluţă de cafea şi mă privi întrebător.
- Nu, mulţumesc.
- Vă previn că e singurul lucru bun pe care-l am, zise el.
- Atunci o să vă ţin companie.
Salvador introduse două linguri generoase de cafea măcinată în cafetieră, o umplu cu apă dintr-o cană şi o puse pe foc.
- Cine v-a zis de mine?
- Acum câteva zile i-am făcut o vizită doamnei Marlasca, văduva. Ea mi-a zis de dumneavoastră.
