Pune flacăra unei lumânări sub boaşele unui nihilist şi vei constata cât de repede vede lumina existenţei. Altceva te deranjează pe dumneata.
Am ridicat privirea şi mi-am recuperat tonul cel mai sfidător de care eram capabil, uitându-mă în ochii patronului.
- Poate că ceea ce mă deranjează este că pot înţelege toate lucrurile pe care le spuneţi dumneavoastră, însă nu le simt.
- Te plătesc ca să simţi?
- Uneori, să gândeşti şi să simţi e unul şi acelaşi lucru.
Ideea e a dumneavoastră, nu a mea.
Patronul zâmbi într-una din pauzele sale de efect, ca un învăţător care-şi pregăteşte lovitura de graţie cu care să reducă la tăcere un elev zburdalnic şi neobrăzat.
- Şi ce simţi dumneata, Martin?
Ironia şi dispreţul din glasul său mi-au dat curaj şi am găsit un debuşeu pentru umilinţa pe care o acumulasem luni de zile în umbra lui. Furia şi ruşinea de a mă simţi intimidat de prezenţa lui şi de a-i accepta discursurile otrăvite. Furia şi ruşinea de a-mi fi demonstrat că, deşi eu preferam că cred că în mine exista doar disperarea, sufletul meu era la fel de meschin şi de mizerabil ca şi umanismul său infect. Furia şi ruşinea de a simţi, de a şti că avea întotdeauna dreptate, mai ales când mă durea să
recunosc acest lucru.
- Te-am întrebat ceva, Martin. Ce simţi dumneata?
- Simt că cel mai bine ar fi să lăsăm lucrurile cum sunt şi să vă dau banii înapoi. Simt că, indiferent
ce vă propuneţi cu această iniţiativă absurdă, prefer să nu iau parte la aşa ceva. Şi, mai ales, îmi pare rău că v-am cunoscut.
Patronul îşi coborî pleoapele şi se adânci într-o tăcere îndelungată. Se întoarse şi o porni către poarta necropolei. I-am observat silueta întunecată conturându-se pe fundalul grădinii de marmură şi umbra nemişcată în ploaie. Mi-a fost teamă, o frică tulbure care îmi pornea din măruntaie şi îmi inspira o dorinţă copilărească de a cere iertare şi de a accepta orice pedeapsă mi s-ar fi impus, numai să nu suport acea tăcere. Şi mi-a fost scârbă. De prezenţa lui şi, îndeosebi, de mine însumi.
Patronul se răsuci pe călcâie şi se apropie din nou. Se opri la numai câţiva centimetri şi îşi plecă
faţa peste a mea. I-am simţit suflarea rece şi m-am pierdut în ochii lui negri şi fără fund. De astă dată, glasul şi tonul îi erau de gheaţă, lipsite de acea omenie practică şi studiată cu care îşi presăra conversaţia şi gesturile.
- Nu-ţi voi spune decât o dată. Dumneata îţi vei îndeplini treaba dumitale, iar eu pe a mea. Ăsta-i singurul lucru în care poţi şi trebuie să simţi.
Nu mi-am dat seama că aprobam din cap în neştire până când patronul a scos foile împăturite din buzunar şi mi le-a întins. Le-a dat drumul să cadă înainte să le pot apuca. Vântul le-a târât într-un vârtej şi le-am văzut împrăştiindu-se spre intrarea cimitirului. M-am grăbit să încerc să le salvez de ploaie, dar unele căzuseră în băltoace şi sângerau în apă, cuvintele desprinzându-se de hârtie în firicele. Le-am adunat pe toate într-un pumn de hârtie udă. Când mi-am ridicat privirea şi m-am uitat în jur, patronul plecase.
27
Dacă am avut vreodată nevoie de chipul unui prieten, în care să mă refugiez, atunci s-a întâmplat.
Vechea clădire a ziarului La Voz de la Industria se zărea dincolo de zidurile cimitirului. M-am îndreptat într-acolo cu speranţa că-l voi întâlni pe vechiul meu maestru, don Basilio, unul din acele rare suflete imune la prostia lumii, care avea întotdeauna un sfat bun de oferit. Când am intrat în sediul ziarului, am descoperit că încă recunoşteam majoritatea personalului. Parcă nu trecuse nici un minut de când plecasem de acolo, cu ani în urmă. Cei care m-au recunoscut, la rândul lor, mă priveau cu suspiciune şi se uitau în altă parte pentru a evita să mă salute. M-am strecurat în sala redacției si m-am dus direct la biroul lui don Basilio, care se afla în fund. Sala era pustie.
- Pe cine căutaţi?
M-am întors şi am dat peste Rosell, unul din redactorii care mi se păreau bătrâni încă de pe vremea când lucram acolo ca puşti, şi care semnase recenzia veninoasă publicată de ziar despre Paşii cerului, unde mă califica drept "scriitor de reclame".
- Domnule Rosell, sunt Martin. David Martin. Nu vă amintiţi de mine?
Rosell lăsă să treacă mai multe secunde cercetându-mă şi prefăcându-se că îi venea tare greu să
mă recunoască, iar în cele din urmă aprobă din cap.
- Şi don Basilio?
- A plecat acum două luni. Îl găseşti la redacţia ziarului La Vanguardia. Dacă îl vezi, transmite-i salutări.
- Aşa voi face.
- Îmi pare rău pentru povestea cu cartea dumitale, zise Rosell cu un zâmbet complezent.
Am traversat redacţia navigând printre priviri ursuze, zâmbete strâmbe şi şuşoteli otrăvite. Timpul le vindecă pe toate, mi-am zis în sinea mea, mai puţin adevărul.
O jumătate de oră mai târziu, un truci mă lăsa la poarta ziarului La Vanguardia de pe strada Pelayo. Spre deosebire de decrepitudinea sinistră a fostului meu ziar, aici totul emana un aer de prestanţă şi opulenţă. M-am identificat la ghişeul portarului şi un puşti cu aspect de ucenic, care mi-a amintit de mine însumi în anii mei de Jiminy Cricket, a fost trimis să-l anunţe pe don Basilio că îl caută cineva. Prezenţa leonină a bătrânului meu maestru nu devenise mai puţin impresionantă cu trecerea anilor. Eventual, cu contribuţia noului său costum, în acord cu scenografia selectă, don Basilio avea o figură la fel de formidabilă ca în vremurile lui de la ziarul La Voz de la Industria.
Când m-a zărit, ochii i s-au luminat de bucurie şi, încălcând stricteţea protocolului, m-a întâmpinat cu o îmbrăţişare în care cu uşurinţă aş fi putut să-mi pierd două-trei coaste, dacă n-ar mai fi fost şi alţi oameni de faţă, fiindcă, bucuros sau nu, don Basilio trebuia să păstreze nişte aparenţe şi o reputaţie.
- Ne burghezim, don Basilio?
Fostul meu şef ridică din umeri, făcând un gest de nebăgare în seamă a decorului din jur.
- Nu te lăsa impresionat.
- Nu fiţi modest, don Basilio, că aţi tras lozul cel mare.
Aţi pus deja şaua pe ei?
Don Basilio scoase eternul său creion roşu şi mi-l arătă, făcându-mi cu ochiul.
- Ajung la patru pe săptămână.
