- Vă conduc până la intrare, zise el.

- Se va crede că avem o relaţie.

Ne-am adâncit în canionul de umbre de pe străduţă, îndreptându-ne spre casă. Când am ajuns la intrare, avocatul îmi întinse mâna cu o politeţe profesionistă.

- Mulțumesc că m-ați scos de acolo.

- Nu-mi mulţumiţi mie, răspunse Valera scoţând un plic din buzunarul interior al paltonului.

Am recunoscut sigiliul cu îngerul întipărit în ceară chiar în semiîntunericul care se prelingea dinspre felinarul ce atârna de zid, deasupra capetelor noastre. Valera îmi întinse plicul şi, salutându-mă cu o înclinare a capului, se îndepărtă spre maşina care îl aştepta. Am deschis poarta şi am urcat treptele până pe palier. Când am intrat, m-am dus direct în camera de lucru şi am lăsat plicul pe birou. L-am deschis şi am scos foaia împăturită pe caligrafia patronului.

Prietene Martin,

Nădăjduiesc şi îmi doresc ca această misivă să te găsească într-o stare bună, trupeşte şisufleteşte. Întâmplarea face să mă aflu în trecere prin oraş şi aş fi deosebit de încântat să mă

bucur de compania dumitale vineri la ora şapte seara, în sala de biliard a Cercului Ecvestru, ca să

discutăm despre mersul proiectului nostru.

Până atunci, te salută afectuos al dumitale prieten,

ANDREAS CORELLI

Am împăturit foaia la loc şi am introdus-o cu grijă în plic. Am aprins un chibrit şi, ţinând plicul de un colţ, l-am apropiat de flacără. L-am privit cum arde până când ceara s-a aprins în lacrimi stacojii, care s-au revărsat pe birou şi peste degetele mele pline de cenuşă.

- Duceţi-vă dracului! am murmurat în timp ce noaptea, mai întunecată ca niciodată, se pogora îndărătul geamurilor.

36

Am aşteptat zorile, care nu se mai iveau, aşezat în fotoliul din camera de lucru, până când furia m-a biruit şi am ieşit în stradă gata să sfidez avertismentul avocatului Valera. Sufla vântul acela tăios care precedă zorii pe timp de iarnă. Când am traversat Paseo del Born, mi s-a părut că aud paşi în spate.

M-am întors o clipă, dar n-am putut vedea pe nimeni, în afară de flăcăii din piaţă, care descărcau cărucioarele, şi mi-am continuat drumul. Când am ajuns în piaţa Palacio, am zărit luminile primului tramvai al zilei aşteptând în ceaţa care se târa dinspre apele portului. Şerpi de lumină albastră

scânteiau pe firul de contact. Am urcat în tramvai şi m-am aşezat în faţă. Acelaşi controlor ca şi data trecută mi-a încasat preţul biletului. O duzină de pasageri s-au adunat încetul cu încetul, toţi singuri.

În câteva minute, tramvaiul a pornit şi am început traseul în timp ce pe cer se întindea o reţea de firicele roşiatice printre norii negri. Nu era nevoie să fii poet sau înţelept ca să-ţi dai seama că urma să fie o zi proastă.

Când am ajuns la Sarria, se crăpase de ziuă, cu o lumină cenuşie şi lipsită de viaţă care te împiedica să apreciezi culorile. Am urcat străduţele solitare ale cartierului, îndreptându-mă către poalele muntelui. Din când în când, mi s-a părut că aud din nou pași în urma mea, însă ori de câte ori mă opream şi mă uitam În spate, nu era nimeni. În cele din urmă am ajuns la strada care ducea spre Casa Marlasca şi mi-am croit drum prin stratul de frunze uscate care îmi foşneau sub picioare. Am traversat agale curtea interioară şi am urcat treptele până la intrarea principală, scrutând ferestrele faţadei. Am tras de trei ori de ciocănelul de pe uşă şi m-am retras câţiva paşi. Am aşteptat un minut fără să primesc nici un răspuns şi am bătut din nou. Am auzit cum ecoul bătăilor se pierdea în interiorul casei.

- Bună ziua! am strigat.

Copacii din jurul clădirii parcă mi-au absorbit ecoul glasului. Am înconjurat casa până la pavilionul care adăpostea piscina şi m-am apropiat de galeria-vitrată. Ferestrele erau întunecate de nişte obloane din lemn, coborâte parţial, care te împiedicau să vezi înăuntru. Una din ferestrele de lângă uşa de sticlă care închidea galeria era întredeschisă. Zăvorul care asigura uşa se putea zări prin geam. Am băgat mâna prin fereastra întredeschisă şi am tras zăvorul din încuietoare. Uşa a cedat cu un sunet metalic. M-am uitat încă o dată în spate, asigurându-mă că nu era nimeni, şi am intrat.

Pe măsură ce ochii mi se obişnuiau cu penumbra, am început să desluşesc contururile sălii. M-am apropiat de ferestre şi am întredeschis obloanele ca să se mai lumineze un pic. Un evantai din limbi de lumină răzbătu prin întuneric şi desenă profilul încăperii.

- E cineva aici? am întrebat.

Am ascultat cum sunetul glasului meu se adâncea în măruntaiele casei, ca o monedă care cade întrun puţ fără fund. M-am îndreptat spre capătul sălii, unde un arc din lemn lucrat dădea către un culoar întunecat, flancat de tablouri care abia se puteau vedea pe pereţii îmbrăcaţi în catifea. La celălalt capăt, se deschidea un mare salon circular, cu pardoseală de mozaic şi un perete de sticlă smălţuită

pe care se distingea figura unui înger alb, cu un braţ întins şi degete de foc. O scară mare din piatră

urca într-o spirală care înconjura sala. M-am oprit la poalele scării şi am strigat din nou.

- Bună ziua! Doamnă Marlasca!

Casa era cufundată într-o tăcere absolută şi ecoul fără viaţă ducea cu el cuvintele. Am urcat scara până la primul etaj şi m-am oprit pe palier, de unde se puteau contempla salonul şi lucrarea pe sticlă.

De acolo, am văzut urmele lăsate de paşii mei în stratul de praf care acoperea pardoseala.

În afară de asta, singurul semn pe care l-am putut observa şi care-mi dădea de înţeles că trecuse cineva pe acolo era un fel de culoar trasat în praf de două linii continue, aflate la o distanţă de două

sau trei palme, şi nişte urme de paşi între ele. Urmele unor paşi mari. Am privit aceste semne, dezorientat, până când am înţeles la ce mă uitam: trecerea unui scaun cu rotile şi urmele persoanei care îl împingea.

Mi s-a părut că aud un zgomot în spatele meu şi m-am întors. O uşă întredeschisă la capătul unui coridor se legăna uşor. Un suflu de aer rece venea dintr-acolo. M-am apropiat încet de uşă. Între timp, am aruncat o privire în camerele aflate de o parte şi de alta. Erau dormitoare, ale căror mobile erau acoperite cu pânze şi cearşafuri. Ferestrele închise şi o penumbră densă sugerau că nu mai fuseseră folosite de mult, cu excepţia unei camere mai încăpătoare decât celelalte, un dormitor matrimonial. Am intrat în acea cameră şi am constatat că înăuntru domnea mirosul acelui amestec ciudat de parfum şi boală, tipic persoanelor în vârstă. Am presupus că era camera văduvei Marlasca, dar nu exista nici un semn al prezentei sale.

Patul era aranjat cu grijă. În fata lui se afla o comodă pe care se găseau o serie de fotografii înrămate. În toate apărea, fără excepţie, un băiat cu părul deschis la culoare şi cu o expresie surâzătoare. Ismael Marlasca. În unele imagini apărea alături de mama lui sau împreună cu alţi băieţi.

În nici una din fotografii nu se zărea Diego Marlasca.

Zgomotul unei uşi de pe coridor m-a făcut să tresar din nou şi am ieşit din dormitor lăsând fotografiile aşa cum le găsisem. Uşa camerei din capătul coridorului continua să se legene. M-am îndreptat într-acolo şi m-am oprit cu o clipă înainte să intru. Am tras adânc aer în piept şi am deschis uşa.

Totul era alb. Pereţii şi tavanul erau văruite într-un alb imaculat. Perdele albe de mătase. Un pat de mici dimensiuni acoperit cu pânze albe. Un covor alb. Rafturi şi dulapuri albe. După semiîntunericul care domnea în toată casa, acel contrast mi-a înceţoşat vederea pentru câteva clipe. Încăperea părea scoasă ca dintr-un vis, ca o fantezie de basm. Pe rafturi erau jucării şi cărţi cu poveşti. Un arlechin din porţelan în mărime naturală şedea în faţa unei măsuţe de toaletă, privindu-se în oglindă. Un set mobil de păsărele albe atârna de tavan. La prima vedere, părea odaia un copil răsfăţat, Ismael Marlasca, dar avea aerul apăsător al unei camere mortuare.

M-am aşezat pe pat şi am oftat. Abia atunci am sesizat că ceva era nelalocul lui. Începând cu mirosul. O duhoare dulceagă plutea în aer. M-am ridicat în picioare şi m-am uitat în jur. Pe un dulăpior era o farfurie de porţelan cu o lumânare neagră, a cărei ceară se prelinsese într-un ciorchine de lacrimi întunecate. M-am întors. Mirosul părea să provină dinspre capul patului Am deschis sertarul noptierei şi am găsit un crucifix rupt în trei. Am simţit duhoarea şi mai aproape. M-am învârtit de două ori prin cameră, dar n-am fost în stare să descopăr de unde venea mirosul. Atunci am văzut obiectul. Era ceva sub pat. Am îngenuncheat şi m-am uitat dedesubt. O cutie metalică, din acelea pe care copiii le folosesc ca să-şi ţină comorile lor din copilărie. Am scos cutia şi am aşezat-o pe pat. Acum duhoarea era mult mai clară si mai pătrunzătoare. Mi-am ignorat greaţa si am deschis cutia. Înăuntru era un porumbel alb cu inima străpunsă de un ac. Am făcut un pas înapoi, acoperindu-mi gura şi nasul, şi m-am retras până pe culoar. Ochii arlechinului, zâmbetul lui de şacal mă urmăreau

din oglindă. Am alergat înapoi, până la scară, şi am pornit-o pe trepte în jos, căutând coridorul care ducea la sala de lectură şi uşa pe care izbutisem s-o deschid din grădină. La un moment dat, am crezut că m-am rătăcit, iar casa, ca o fiinţă în stare să-şi deplaseze coridoarele şi saloanele după bunul ei plac, nu voia să mă lase să scap. În cele din urmă am zărit galeria vitrată şi am alergat spre uşă. Abia atunci, în timp ce mă luptam cu zăvorul, am auzit râsul acela răutăcios din spatele meu şi am ştiut că

nu eram singur în casă. M-am întors pentru o clipă şi am putut zări o siluetă întunecată care mă

observa din fundul culoarului, ţinând în mână un obiect strălucitor. Un cuţit.

Închizătoarea cedă în mâinile mele şi am deschis uşa dintr-o îmbrâncitură. Din pricina elanului, am căzut pe burtă pe dalele de marmură care înconjurau piscina. Faţa mi s-a oprit doar la o palmă de pământ şi am simţit duhoarea apei stătute. Pentru o clipă, am scrutat întunericul care se întrezărea pe fundul piscinei. Printr-o deschidere ivită între nori, lumina soarelui lunecă prin apă, măturând fundul din plăcuţe de mozaic desprinse. Priveliştea a durat doar o clipă. Scaunul cu rotile era căzut în faţă, împotmolit pe fund. Lumina şi-a urmat traseul până în partea cea mai adâncă a piscinei şi acolo am găsit-o. Rezemat de perete, zăcea ceea ce mi s-a părut a fi un corp omenesc înfăşurat într-o rochie albă destrămată. M-am gândit că era o păpuşă, cu buzele stacojii mâncate de apă şi cu ochii strălucitori ca nişte safire. Părul ei roşu se legăna uşor în apa râncedă şi avea pielea albastră. Era văduva Marlasca. O secundă mai târziu, deschiderea dintre nori s-a astupat şi apele s-au preschimbat din nou într-o oglindă întunecată, în care am mai izbutit să-mi zăresc doar propriul chip, dar şi o siluetă care prindea contur în pragul galeriei din spatele meu, cu cuţitul în mână. M-am ridicat iute şi am luat-o la fugă spre grădină, traversând păduricea, zgâriindu-mi faţa şi mâinile în arbuşti, iar în cele din urmă am răzbit până la poarta metalică şi am ieşit pe străduţă. Am continuat să alerg şi nu m-am oprit până când nu am ajuns la şoseaua Vallvidrera. Iar acolo, fără suflare, m-am întors şi am constatat că reşedinţa familiei Marlasca rămăsese din nou ascunsă după străduţă, departe de ochii lumii.

37

M-am întors acasă cu acelaşi tramvai, străbătând oraşul care se întuneca cu fiecare minut ce trecea, sub un vânt îngheţat care ridica frunzele uscate de pe străzi. Când am coborât în piaţa Palacio, i-am auzit pe doi marinari care veneau de pe chei vorbind despre o furtună ce se apropia dinspre mare şi urma să lovească oraşul înainte de lăsarea întunericului. M-am uitat în sus şi am văzut că cerul începea să se acopere de o pătură de nori roşii care se împrăştiau deasupra mării ca o vărsare de sânge. Pe străzile care înconjurau cartierul Born, oamenii se zoreau să asigure uşi şi ferestre, negustorii îşi închideau prăvăliile înainte de vreme, iar copiii ieşeau în stradă să se joace împotriva vântului, ridicându-şi braţele în cruce şi râzând la auzul tunetelor din depărtare. Felinarele pâlpâiau, iar scânteierea fulgerelor învăluia faţadele într-o lumină albă. M-am grăbit până la intrarea casei cu turn şi am urcat scara cât mai repede. Vuietul furtunii se simţea îndărătul zidurilor, din ce în ce mai aproape.

În casă era atât de frig, încât, când am intrat, îmi puteam vedea propria răsuflare pe coridor. M-am dus direct în camera unde era o sobă veche cu cărbuni, pe care o folosisem doar de patru sau cinci ori de când locuiam acolo, si am aprins-o cu o mână de ziare vechi si uscate. Am aprins şi şemineul din galerie şi m-am aşezat pe jos, în dreptul flăcărilor. Mâinile îmi tremurau şi nu ştiam dacă era din cauza frigului sau a fricii. Am aşteptat să mă încălzesc în timp ce contemplam reţeaua de lumină albă

trasată de fulgere pe cer.

Ploaia n-a sosit până la lăsarea întunericului, iar când a început să cadă s-a abătut în perdele de stropi furioşi care, în doar câteva minute, au înceţoşat noaptea şi au înecat acoperişuri şi străduţe sub o pătură neagră care lovea cu putere pereţi şi geamuri. Puţin câte puţin, cu soba de cărbuni şi cu şemineul, casa s-a încălzit, însă în continuare îmi era frig. M-am ridicat şi m-am dus în dormitor, căutând nişte pături cu care să mă învelesc. Am deschis şifonierul şi am început să scotocesc prin cele două sertare mari din partea de jos. Caseta era tot acolo, ascunsă pe fund. Am luat-o şi am aşezat-o pe pat.

Am deschis-o şi am privit vechiul revolver al tatălui meu, tot ce-mi mai rămăsese de la el. L-am luat în mână, mângâind trăgaciul cu degetul arătător. Am deschis tamburul şi am introdus şase gloanţe din cutia cu muniţie aflată sub fundul dublu al casetei. Am lăsat cutia pe noptieră şi mi-am luat revolverul şi o pătură în galerie. Odată ajuns acolo, m-am tolănit pe sofa, învelit în pătură, cu revolverul pe piept, şi mi-am lăsat privirea să urmărească furtuna de dincolo de ferestre. Puteam auzi sunetul ceasului de pe poliţa de deasupra căminului. Nu era nevoie să mă uit la el ca să ştiu că mai rămăsese doar o jumătate de oră până la întâlnirea mea cu patronul, în salonul de biliard de la Cercul Ecvestru.

Am închis ochii şi mi l-am imaginat străbătând străzile oraşului, pustii şi înecate de apă. Mi l-am imaginat şezând în partea din spate a cabinei maşinii sale, cu ochii lui aurii lucind în întuneric şi cu îngerul de argint de pe capota Rolls-Royce-ului croindu-şi drum prin furtună. Mi l-am imaginat nemişcat ca o statuie, fără să respire şi fără să zâmbească, fără nici o expresie. Puţin după aceea, am auzit trosnetul lemnelor care ardeau şi ploaia de după geamuri şi am adormit cu arma în mână şi cu certitudinea că nu mă voi prezenta la. întâlnire.

La scurt timp după miezul nopţii, am deschis ochii.