- Nu ştiu dacă să vă mulţumesc sau să vă denunţ la poliţie, zise în cele din urmă.
Chiar atunci s-au auzit paşii greoi ai lui Sempere-tatăl în librărie. Câteva secunde mai târziu, îşi vâra capul în spatele prăvăliei şi se uita la noi cu sprânceana încruntată.
- Ce se petrece? Prăvălia e lăsată de izbelişte, iar aici se trăncăneşte ca şi cum ar fi vreo sărbătoare mare. Dacă intră vreun client? Sau vreun hoţoman ce are de gând s-o şteargă cu marfa?
Sempere-fiul oftă, dându-şi ochii peste cap.
- Nu vă temeţi, domnule Sempere, căci cărţile sunt singurul lucru din lumea asta care nu se fură, i-am zis făcându-i cu ochiul.
Un zâmbet complice îi lumină chipul. Sempere-fiul profită de moment ca să-mi scape din gheare şi să se furişeze spre librărie. Taică-său se aşeză lângă mine şi adulmecă ceaşca de cafea de care fiul lui nici măcar nu se atinsese.
- Ce spune medicul despre efectul cafeinei asupra inimii? am întrebat.
- Ăla nu ştie nici să-şi găsească bucile cu atlasul de anatomie în mână. Ce-ar putea şti despre inimă?
- Mai multe decât dumneavoastră, în mod sigur, i-am replicat eu luându-i ceaşca.
- Dar sunt foc şi pară de supărare.
- Ba sunteți foc de încăpățânat. Vă rog să urcați în casă şi să vă băgaţi în pat.
- În pat nu merită să stai decât atunci când eşti tânăr şi ai o companie plăcută.
- Dacă vreţi companie, vă găsesc eu, dar nu cred că vă bucuraţi de conjunctura cardiacă adecvată.
- Martin, la vârsta mea, erotica se reduce la adulmecatul unei creme de zahăr ars şi la privit gâtul văduvelor. Ce mă preocupă acum e moştenitorul. Vreun progres în acest sens?
- Ne aflăm în faza îngrăşământului şi a semănatului.
Rămâne de văzut dacă timpul ţine cu noi şi dacă vom avea şi ceva de recoltat. În două, trei zile o să vă pot oferi o estimare, cu o precizie de circa şaizeci, şaptezeci la sută.
Sempere zâmbi, mulţumit.
- A fost o lovitură de maestru să mi-o trimiţi pe Isabella ca s-o angajez aici, zise el. Dar nu ţi se pare un pic cam tânără pentru fecioru-meu?
- Cel care mi se pare un pic necopt este el, dacă e să fiu sincer. Ori se dezmeticeşte, ori Isabella îl mănâncă de viu în doi timpi şi trei mişcări. Noroc că e dintr-un aluat bun, fiindcă altminteri...
- Cum aş putea să-ţi mulţumesc?
- Urcând în casă şi băgându-vă în pat. Dacă aveţi nevoie de o companie picantă, luaţi Fortunata şi Jacinta.
- Ai dreptate. Don Benito nu greşeşte niciodată.
- Nici dacă şi-ar propune. Haideţi, în pătuţ!
Sempere se ridică. Îi venea greu să se mişte şi respira anevoie, cu un horcăit care-ţi făcea părul măciucă. L-am luat de braţ ca să-l ajut şi mi-am dat seama că avea pielea rece.
- Nu te speria, Martin. E metabolismul meu, care-i un pic cam lent.
- Astăzi pare să aibă ritmul din Război şi pace.
- Dacă moţăi un pic, sunt ca nou.
Am hotărât să-l însoţesc până în apartamentul în care locuiau, tată şi fiu, exact deasupra librăriei, şi să mă asigur că se vâră sub pătură. Ne-a luat un sfert de oră ca să urcăm treptele. Pe drum, ne-am întâlnit cu un vecin, un afabil profesor de liceu pe nume don Anacleto, care preda limbă şi literatură
la colegiul iezuit "Casp" şi se întorcea acasă.
- Cum se prezintă astăzi viaţa, prietene Sempere?
- Abruptă, don Anacleto.
Cu ajutorul profesorului, am izbutit să ajung la primul etaj, cu Sempere practic atârnându-mi de gât.
- Cu îngăduinţa domniilor voastre, eu mă retrag să mă odihnesc după o zi lungă de luptă cu haita aia de primate pe care le am ca elevi, anunţă profesorul. Vă spun eu, ţara asta se va dezintegra în cursul unei generaţii. Ca şobolanii au să se belească unii pe alţii.
Sempere făcu un gest care îmi dădea de înţeles să nu-l iau în seamă prea mult pe don Anacleto.
- Un om de ispravă, murmură el, dar face din ţânţar armăsar.
Când am intrat în apartament, m-a năpădit amintirea acelei dimineţi de demult, când am ajuns acolo plin de sânge, cu un exemplar din Marile speranţe în mână, iar Sempere m-a urcat în braţe
până în casă la el şi mi-a oferit o ceaşcă de ciocolată caldă, pe care am băut-o în timp ce aşteptam doctorul, şi el îmi şoptea vorbe liniştitoare şi îmi ştergea sângele de pe trup cu un prosop călduţ şi cu o delicateţe pe care nimeni nu mi-o mai arătase înainte vreme. Pe atunci, Sempere era un bărbat puternic, care mi se părea un uriaş, în toate sensurile, şi fără de care nu cred că aş fi supravieţuit acelor ani nenorociţi. Mai nimic nu rămăsese din puterea aceea când l-am ţinut în braţe ca să-l ajut să
se culce şi l-am acoperit cu două pături. M-am aşezat lângă el şi i-am luat mâna, neştiind ce să spun.
- Auzi, decât să ne apucăm amândoi de plâns cu lacrimi fierbinţi, mai degrabă pleci, zise el.
- Îngrijiţi-vă, mă auziţi?
