Isabella mă tot privea cu coada ochiului. Am continuat să cinăm în tăcere, având drept singură
companie clinchetul tacâmurilor şi al farfuriilor.
- Vorbeaţi serios în treaba cu Sempere-fiul?
Am clătinat din cap afirmativ, fără să-mi ridic ochii din farfurie.
- Şi ce v-a mai spus despre mine?
- Mi-a spus că ai o frumuseţe clasică, că eşti inteligentă, intens feminină, fiindcă aşa e el, demodat, şi că simte că există o conexiune spirituală între voi doi.
Isabella mă ţintui cu o privire ucigătoare.
- Juraţi-mi că nu aţi născocit toate astea, zise ea. Mi-am pus mâna dreaptă pe cartea de reţete şi am ridicat-o pe stânga.
- Jur pe Cele mai bune 101 reţete din bucătăria franceză, am declarat eu.
- Se jură cu cealaltă mână.
Am schimbat mâna şi am repetat gestul, cu o expresie solemnă. Isabella pufni.
- Şi ce să fac?
- Nu ştiu. Ce fac îndrăgostiţii? Merg la plimbare, dansează...
- Dar eu nu sunt îndrăgostită de domnul acela.
Am continuat să degust raţa glazurată, neluându-i în seamă privirea insistentă. Imediat, Isabella lovi cu palma în masă.
- Vă rog să vă uitaţi la mine. Toate astea sunt din vina dumneavoastră.
Am lăsat tacâmurile agale, m-am şters cu şerveţelul şi am privit-o.
- Ce să fac? întrebă din nou Isabella.
- Depinde. Îţi place de Sempere, sau nu?
Un nor de îndoială îi trecu peste chip.
- Nu ştiu. În primul rând, e un pic mai mare decât mine.
- E practic de vârsta mea, am precizat eu. Cel mult, cu unul, doi ani mai mare. Poate trei.
- Sau patru sau cinci.
Am oftat.
- E în floarea vieţii. Parcă ne-am înţeles că îţi plac bărbaţii ceva mai copţi.
- Nu râdeţi.
- Isabella, cine sunt eu ca să-ţi spun ţie ce trebuie să faci...
- Asta chiar că-i bună.
- Lasă-mă să termin. Vreau să spun că asta-i o treabă între tine şi Sempere-fiul. Dacă îmi ceri sfatul, ţi-aş spune să-i oferi o şansă. Nimic mai mult. Dacă într-una din zilele astea se hotărăşte să
facă el primul pas şi te invită, să presupunem, la masă, tu acceptă invitaţia. Poate că o să începeţi să
staţi de vorbă, o să vă cunoaşteţi mai bine şi o să deveniţi până la urmă prieteni buni, sau poate că
nu. Însă eu cred că Sempere e un om de ispravă, interesul lui faţă de tine e autentic şi aş îndrăzni să
spun că, dacă te gândeşti puţin, în fond şi tu simţi ceva pentru el.
- Sunteţi plin de ciudăţenii.
- Dar Sempere nu-i. Şi cred că ar fi meschin să nu respecţi admiraţia şi afecţiunea pe care le simte pentru tine. Iar tu nu eşti meschină.
- Ăsta-i şantaj sentimental.
- Nu, asta-i viaţa.
Isabella mă fulgeră cu privirea. I-am zâmbit.
- Cel puţin vă rog să terminaţi cina, ordonă ea.
Mi-am golit farfuria, am şters-o cu pâine şi am lăsat să-mi scape un oftat de satisfacţie.