- Atunci, rămâne stabilit.
Îşi ridică ceaşca de cafea care dădea pe dinafară de zahăr, ca şi când ar fi închinat, şi o goli dintr-o înghiţitură.
- Dumneata ce mai faci? întrebă el ca din întâmplare.
Ce te aduce pe aici?
- Căutam pe cineva.
- Cunosc şi eu persoana?
- Nu.
- Şi ai găsit-o?
- Nu.
Patronul clătină încetişor din cap afirmativ, savurându-mi muţenia.
- Am impresia că te reţin împotriva voinţei dumitale, prietene.
- Sunt un pic obosit, atâta tot.
- Atunci, nu vreau să-ţi mai răpesc din timp. Uneori uit că, deşi eu mă bucur de compania dumitale, poate că a mea nu-ţi este pe plac.
Am zâmbit docil şi am profitat ca să mă ridic. M-am văzut oglindit în pupilele lui, ca o păpuşă
palidă prinsă într-un puţ întunecat.
- Ai grijă de dumneata, Martin. Te rog.
- Aşa voi face.
Mi-am luat rămas-bun înclinând din cap si m-am îndreptat spre ieşire. În timp ce mă îndepărtam, am putut să-l aud cum ducea la gură încă un cubuleţ de zahăr şi îl sfărâma între dinţi.
Trecând pe Rambla, am văzut că marchizele Teatrului Liceu erau luminate şi că un şir lung de maşini păzite de un mic regiment de şoferi în uniformă aştepta pe trotuar. Afişele anunţau Cost fan tutte şi m-am întrebat dacă Vidal s-o fi decis să-şi lase castelul şi să se prezinte la întâlnire. Am scrutat mulţimea de şoferi care se formase în mijlocul străzii şi nu mi-a luat prea mult ca să-l zăresc pe Pep printre ei. I-am făcut semn să vină la mine.
- Ce căutaţi dumneavoastră aici, domnule Martin?
- Unde-i?
- Domnul e înăuntru, urmăreşte spectacolul.
- Nu mă refer la don Pedro. Mă refer la Cristina. La doamna Vidal. Unde-i?
Bietul Pep înghiţi în sec.
- Nu ştiu. Nimeni nu ştie.
Mi-a explicat că Vidal încerca de câteva săptămâni să o găsească şi că tatăl său, patriarhul clanului, chiar tocmise mai mulţi poliţişti de la secţie ca să-i dea de urmă.
- La început, domnul credea că e cu dumneavoastră
- N-a sunat, n-a trimis nici o scrisoare, nici o telegramă?
- Nu, domnule Martin. Vă jur. Suntem cu toţii tare îngrijoraţi, iar domnul... ei bine, nu l-am mai văzut aşa de când îl ştiu. Astăzi e prima seară când iese în oraş, de când a plecat domnişoara, vreau să spun doamna...
- Îţi aminteşti să fi spus Cristina ceva, indiferent ce, înainte să plece de la Vila Helius?
- Păi... zise Pep coborându-şi tonul glasului până la şoaptă. Se auzea cum se ceartă cu domnul. Eu o vedeam că-i tristă. Petrecea mult timp singură. Scria scrisori şi în fiecare zi se ducea până la poşta de pe promenada Reina Elisenda ca să le expedieze.
- Ai vorbit cu ea vreodată, între patru ochi?
- Într-o zi, cu puţin înainte să plece, domnul mi-a cerut să o conduc cu maşina la doctor.
- Era bolnavă?
- Nu putea să doarmă. Medicul i-a prescris nişte picături de laudanum.
- Ţi-a spus ceva pe drum? Pep ridică din umeri.
- M-a întrebat de dumneavoastră, dacă nu cumva ştiam ceva de dumneavoastră sau dacă v-am văzut.
- Atâta tot?
- Părea tare tristă. A izbucnit în plâns şi când am întrebat-o ce-a păţit mi-a zis că îi era tare dor de tatăl ei, de senior Manuel...
Atunci mi-am dat seama şi m-am blestemat fiindcă nu-mi picase fisa mai devreme. Pep mă privi mirat şi mă întrebă de ce zâmbesc.
- Ştiţi unde este? mă întrebă el.
- Cred că da, am murmurat.
Mi s-a părut atunci că aud o voce de peste drum şi că zăresc o umbră cu o siluetă familiară care se contura în vestibulul Teatrului Liceu. Vidal nu rezistase nici măcar la primul act. Pep se întoarse o secundă ca să răspundă la chemarea stăpânului, iar când a vrut să-mi spună să mă ascund, eu mă
pierdusem deja în noapte.
6
Chiar şi de la distanţă, aveau acel aspect inconfundabil al veştilor proaste. Jarul unei ţigări în albastrul nopţii, siluetele rezemate de negrul zidurilor şi volutele de abur din răsuflarea celor trei indivizi care păzeau portalul casei cu turn. Inspectorul Victor Grandes, însoţit de cei doi câini de pază ai săi, Marcos şi Castelo, alcătuiau un comitet de întâmpinare. Nu era greu să-ţi imaginezi că
găsiseră deja trupul Aliciei Marlasca pe fundul piscinei casei sale din Sarria şi că urcasem mai multe poziţii pe lista neagră. De cum i-am zărit, m-am oprit şi m-am cufundat în întunericul străzii. I-am observat câteva clipe, asigurându-mă că n-au băgat de seamă că sunt de faţă, la doar vreo cincizeci de metri. Am desluşit profilul lui Grandes în lumina felinarului care atârna de faţadă. M-am retras încetişor, la adăpostul întunericului ce inunda străzile, şi m-am strecurat pe prima străduţă, pierzându-mă în desişul de pasaje şi arce din cartierul Ribera.
Zece minute mai târziu, ajungeam la intrarea gării Estacion de Francia. Ghişeele erau deja închise, dar încă se puteau vedea trenuri aliniate la peron, sub marea boltă de sticlă şi oţel. Am consultat tabelul orarelor şi am constatat că, aşa cum mă temusem, nu mai exista nici o plecare până a doua zi.
Nu puteam risca să mă întorc acasă şi să dau peste Grandes şi compania. Ceva îmi spunea că, de data asta, vizita mea la comisariat avea să fie cu masă şi casă şi că nici bunele oficii ale avocatului Valera nu vor mai izbuti să mă scoată atât de uşor ca data trecută.
Am hotărât să-mi petrec noaptea într-un hotel modest, vizavi de clădirea Bursei, în piaţa Palacio, unde legenda spunea că locuiau câteva cadavre în viaţă ale unor foşti speculatori, cărora lăcomia şi aritmetica făcută după ureche nu le-au picat tocmai bine. Am ales o asemenea văgăună fiindcă am presupus că acolo nici Doamna cu Coasa nu va veni să mă caute. M-am înregistrat sub numele de Antonio Miranda şi am plătit anticipat. Portarul, un individ cu aspect de moluscă, ce părea încrustat în ghereta ce funcţiona pe post de recepţie, depozit de prosoape şi magazin de suveniruri, îmi întinse cheia, o bucată de săpun marca "El Cid Campeador" care puţea a leşie şi care mi s-a părut folosită, şi m-a informat că dacă îmi era pe plac compania feminină îmi putea trimite o cameristă poreclită