- Ce avem la desert?
După cină, am lăsat-o pe Isabella căzută pe gânduri, să-şi macereze îndoielile şi neliniştile în sala de lectură, şi am urcat în camera de lucru din turn. Am scos fotografia lui Diego Marlasca pe care mi-o împrumutase Salvador şi am lăsat-o lângă lampa de citit. În continuare, am aruncat o privire spre mica citadelă de blocnotesuri, adnotări şi foi de hârtie pe care le adunasem treptat pentru patron. Cu răceala tacâmurilor lui Diego Marlasca rămasă în mâini, nu mi-a venit greu să mi-l închipui aşezat acolo, contemplând aceeaşi privelişte de dincolo de acoperişurile cartierului Ribera. Am luat una din paginile mele la întâmplare şi am început să citesc. Recunoşteam cuvintele şi frazele fiindcă le compusesem eu, însă spiritul învolburat care le alimenta mi se părea mai îndepărtat ca niciodată. Am lăsat hârtia să cadă pe duşumea şi mi-am ridicat privirea, ca să-mi întâlnesc reflexul în geamul ferestrei: un străin pe fundalul tenebrelor albastre în care era îngropat oraşul. Am ştiut că nu voi putea lucra în acea noapte, că voi fi incapabil să însăilez măcar un paragraf pentru patron. Am stins lumina de pe birou şi am rămas aşezat în semiîntuneric, ascultând cum vântul zgârie pe la ferestre şi imaginându-mi-i pe Diego Marlasca în flăcări, prăbuşindu-se în apele bazinului, în timp ce ultimele
bule de aer i se desprindeau de pe buze şi lichidul îngheţat îi inunda plămânii.
M-am trezit în zori, cu trupul îndurerat şi înţepenit, în fotoliul din camera de lucru. M-am ridicat şi am ascultat cum trosnesc două, trei angrenaje ale anatomiei mele. M-am târât până la fereastră şi am deschis-o larg. Terasele de pe acoperişurile oraşului vechi luceau de promoroacă şi un cer purpuriu se închega deasupra Barcelonei. În sunetul clopotelor de la Santa Maria del Mar, un nor de aripi negre îşi luă zborul dintr-o porumbărie. Un vânt rece şi tăios aduse mirosul cheiurilor şi funinginea emanată de coşurile de fum din cartier.
Am coborât în apartament şi m-am dus la bucătărie să pregătesc cafeaua. Am aruncat o privire în cămară şi am rămas uluit. De când o aveam în casă pe Isabella, această cămară semăna cu magazinul
"Quilez", de pe Rambla de Catalunya. Din sumedenia de bucate exotice importate de la magazinul tatălui Isabellei, am găsit o cutie de tablă cu biscuiţi englezeşti înveliţi în ciocolată şi am hotărât să-i încerc. O jumătate de oră mai târziu, odată ce venele au început să-mi pompeze zahăr şi cafeină, creierul mi s-a pus în funcţiune şi mi-a venit ideea genială de a-mi începe ziua complicându-mi existenţa ceva mai mult, dacă mai era posibil. De cum aveau să se deschidă magazinele, urma să
vizitez prăvălia de articole de magie şi prestidigitaţie din strada Princesa.
- Cum de sunteţi treaz la ora asta?
Vocea conştiinţei mele, Isabella, mă observa din prag.
- Mănânc biscuiţi.
Isabella se aşeză la masă şi îşi turnă o ceaşcă de cafea.
Arăta de parcă nu închisese un ochi toată noaptea.
- Tata zice că asta-i marca preferată a reginei-mamă.
- Nu-i de mirare că arată aşa bine.
Isabella luă un biscuit şi ronţăi din el cu un aer absent.
- Te-ai gândit la ce-o să faci? Referitor la Sempere, vreau să spun...
Isabella îmi azvârli o privire otrăvită.
- Şi dumneavoastră ce-o să faceţi astăzi? Nimic bun, în mod sigur.
- Vreo două comisioane.
- Mda.
- Mda, da? Sau ba?
Isabella îşi lăsă ceaşca pe masă şi se întoarse spre mine cu aerul ei de interogatoriu sumar.
- De ce nu vorbiţi niciodată despre ce puneţi la cale cu tipul ăla, cu patronul?
- Printre altele, pentru binele tău.
- Pentru binele meu. Sigur. Proasta de mine. Apropo, am uitat să vă spun că ieri a trecut pe aici prietenul dumneavoastră, inspectorul.
- Grandes? Era singur?
- Nu. Era însoţit de doi bătăuşi mari cât nişte dulapuri, cu feţe de baset.
Ideea cu Marcos şi Castelo la uşa mea îmi produse un nod în stomac.
- Şi ce voia Grandes?
- N-a zis.
- Atunci, ce-a zis?
- M-a întrebat cine sunt eu.
- Şi ce i-ai spus?
- Că sunt amanta dumneavoastră.
- Foarte frumos.
- Păi, pe unul dintre mătăhăloşi a părut să-l distreze tare mult.
Isabella mai luă un biscuit şi îl devoră din două muşcături.
Sesiză că o priveam cu coada ochiului şi încetă imediat să mai mestece.
- Ce-am mai zis? întrebă ea proiectând un nor de firimituri de biscuit.
32
