- Irene îl iubea pe Marlasca. Ea n-ar fi uneltit niciodată nimic care să-i facă vreun rău.
- Ştiţi ce s-a întâmplat cu ea? Mai trăieşte?
- Cred că da. Mi s-a spus că lucra într-o spălătorie din Raval. Irene era o femeie cumsecade. Prea cumsecade. Aşa a şi sfârşit. Ea credea în lucrurile alea. Credea din toată inima.
- Şi Marlasca? Ce căuta în lumea aceea?
- Marlasca era implicat în ceva, să nu mă întrebaţi în ce anume. Ceva ce nici eu, nici Jaco nu i-am vândut şi nici nu-i puteam vinde. Ceea ce ştiu este ce am auzit-o pe Irene spunând la un moment dat.
Pe cât se pare, Marlasca întâlnise pe cineva, o persoană pe care eu nu o cunoşteam, şi credeţi-mă că
eu cunoşteam şi cunosc pe toată lumea din breaslă, care îi promisese că, dacă făcea ceva, nu ştiu ce anume, avea să şi-l recupereze din morţi pe feciorul lui, Ismael.
- Irene a zis cine era omul acela?
- Nu l-a văzut niciodată. Marlasca nu-i dădea voie să-l vadă. Dar ea ştia că lui îi era frică.
- Frică de ce?
Roures plescăi din limbă.
- Marlasca credea că e blestemat.
- Fiţi mai lămurit.
- V-am mai spus adineauri. Era bolnav. Era convins că ceva intrase în el.
- Ceva?
- Un spirit. Un vierme. N-am idee. Să ştiţi, în meseria asta cunoşti mulţi oameni care nu-s tocmai întregi la minte. Li se întâmplă o tragedie personală, îşi pierd o amantă sau o avere şi se duc pe copcă. Creierul e organul cel mai fragil din corpul omenesc. Domnul Marlasca nu era în toate minţile, iar asta o putea vedea oricine schimba două, trei vorbe cu el. De aceea a venit la mine.
- Şi i-aţi spus ce voia să audă.
- Nu. Eu i-am spus adevărul.
- Adevărul dumneavoastră?
- Singurul pe care-l ştiu. Mi s-a părut că omul acela era serios dezechilibrat şi n-am vrut să profit de el. Chestiile astea nu se termină cu bine niciodată. În meseria asta există o limită peste care nu treci dacă ştii până unde te poţi întinde. Când vine cineva în căutare de distracţie sau de niscaiva emoţii, ori de mângâiere din lumea de dincolo, te ocupi de el şi îl taxezi pentru serviciul prestat. Dar când vine cineva care e pe punctul să-şi piardă minţile, îl trimiţi acasă. Acesta e un spectacol ca oricare altul. Tu ai nevoie de spectatori, nu de nişte iluminaţi.
- O etică exemplară. Aşadar, ce i-aţi spus lui Marlasca?
- I-am spus că toate alea erau nişte păcăleli, nişte basme. I-am spus că sunt un şarlatan, că îmi câştig existenţa organizând şedinţe de spiritism pentru nişte bieţi nenorociţi care şi i-au pierdut pe cei dragi şi au nevoie să creadă că iubiţii, părinţii şi prietenii îi aşteaptă pe lumea cealaltă. I-am spus că de partea cealaltă nu există nimic, doar un vid imens, şi că lumea asta e tot ce avem. I-am spus să-şi ia gândul de la spirite şi să se întoarcă la familia lui.
- Şi v-a crezut?
- Evident că nu. N-a mai venit la şedinţe şi a căutat ajutor în altă parte.
- Unde?
- Irene a crescut în colibele de pe plaja Bogatell şi, cu toate că devenise faimoasă ca dansatoare şi actriţă în teatrele de pe Parallel, aparţinea în continuare acelui loc. Mi-a povestit că l-a dus pe Marlasca la o femeie căreia i se spune Vrăjitoarea din Somorrostro, ca să-i ceară să-l ocrotească de acea persoană căreia Marlasca îi era îndatorat.
- A pomenit Irene numele acelei persoane?
- Dacă l-a pomenit, nu-mi aduc aminte. Tocmai v-am spus că n-au mai venit la şedinţe.
- Andreas Corelli?
- N-am auzit niciodată de numele ăsta.
- Unde o pot găsi pe Irene Sabino?
- V-am spus deja tot ce ştiu, replică Roures exasperat.
- O ultimă întrebare şi am plecat.
- Să vedem dacă e chiar aşa.
- Vă aduceţi aminte să-l fi auzit pe Marlasca pomenind vreodată de ceva numit Lux Aeterna?
Roures îşi încruntă sprâncenele, tăgăduind.
- Vă mulţumesc pentru ajutor.
- Nu aveţi pentru ce. Şi, dacă se poate, nu mai veniţi pe aici.
Am clătinat din cap afirmativ şi m-am îndreptat spre ieşire. Roures mă urmărea din ochi, bănuitor.
- Aşteptaţi-mă strigă el înainte să trec pragul din spatele prăvăliei.
