A doua zi, de dimineaţă, am plecat de la hotel când soarele începea să se ridice deasupra lacului îngheţat. Un grup de copii se jucau la malul heleşteului aruncând cu pietre şi încercând să nimerească
un borcan înţepenit în gheaţă. Nu mai ningea şi se puteau vedea munţii albi în depărtare şi nori mari trecători, care lunecau pe cer ca nişte monumentale cetăţi de aburi. Am ajuns la sanatoriul de la Vila San Antonio cu puţin înainte de ora nouă. Doctorul Sanjuan mă aştepta în grădină, cu Cristina. Şedeau la soare şi doctorul ţinea mâna Cristinei într-a lui, în timp ce-i vorbea. Ea abia îl privea. Când m-a zărit traversând grădina, doctorul mi-a făcut semn să mă apropii. Îmi reţinuse un scaun în faţa Cristinei. M-am aşezat şi am privit-o, în timp ce ochii ei îi fixau pe ai mei, fără a mă vedea.
- Cristina, uite cine a venit, zise doctorul.
Am luat mâna Cristinei şi m-am apropiat de ea.
- Vorbiţi-i, zise doctorul.
Am încuviinţat, pierdut în acea privire absentă, negăsindu-mi cuvintele. Doctorul s-a ridicat în picioare şi ne-a lăsat singuri. L-am văzut dispărând în sanatoriu, nu înainte de a-i indica unei infirmiere să nu ne scape din ochi. Am ignorat prezenţa infirmierei şi mi-am tras scaunul lângă
Cristina. I-am dat la o parte părul de pe frunte şi mi-a zâmbit.
- Îţi aminteşti de mine? am întrebat-o.
Îmi puteam vedea reflexul în ochii ei, însă nu ştiam dacă mă vede sau dacă îmi poate auzi glasul.
- Doctorul mi-a zis că în curând o să te faci bine şi o să putem merge acasă. Oriunde vei vrea. M-am gândit să las casa cu turn şi să plecăm foarte departe, aşa cum voiai. Unde nimeni nu ne cunoaşte şi nimănui nu-i pasă cine suntem şi de unde venim.
Mâinile îi fuseseră acoperite cu mănuşi de lână, care îi ascundeau bandajele de pe braţe. Pierduse în greutate şi avea cute adânci în piele, buzele crăpate şi ochii stinşi şi fără viaţă. M-am limitat să
zâmbesc şi să-i mângâi faţa şi fruntea, vorbind necontenit, spunându-i cât de dor mi-a fost de ea şi cum am căutat-o pretutindeni. Am petrecut astfel două ceasuri, până când doctorul a revenit cu o infirmieră şi au dus-o înăuntru. Am rămas acolo, aşezat în grădină, neştiind încotro s-o apuc, până
când l-am văzut reapărând în uşă pe doctorul Sanjuan, S-a apropiat şi a luat loc lângă mine.
- N-a spus un cuvânt, am zis eu. Cred că nici nu şi-a dat seama că sunt aici...
- Vă înşelaţi, stimate prietene, îmi replică el. Acesta e un proces lent, dar vă asigur că prezenţa dumneavoastră o ajută, şi încă mult.
Am încuviinţat, acceptând mila şi minciuna caritabilă a doctorului.
- Mâine vom încerca din nou, zise el.
Era abia ora amiezii.
- Şi ce să fac până mâine? am întrebat.
- Nu sunteţi scriitor? Scrieţi. Scrieţi ceva pentru ea.
9
M-am întors la hotel pe marginea lacului. Portarul mi-a arătat cum să găsesc singura librărie din sat, de unde am cumpărat nişte coli de hârtie şi un stilou, care era acolo din vremuri imemoriale.
Odată înarmat, m-am închis în camera mea. Am mutat masa în dreptul ferestrei şi am cerut un termos cu cafea. Mi-am petrecut aproape o oră privind lacul şi munţii din depărtare, înainte de a scrie măcar un cuvânt. Mi-am amintit de fotografia cea veche pe care mi-o dăruise Cristina, imaginea aceea care înfăţişa o copilă înaintând pe o platformă de lemn îndreptată spre mare şi al cărei mister îi înşelase mereu memoria. Mi-am imaginat că urcam pe acea platformă, că paşii mă purtau după ea şi, încet-încet, cuvintele au început să curgă, iar în timp ce scriam, a început să se închege o povestioară. Am ştiut că voi scrie povestea pe care Cristina nu şi-a putut-o aminti niciodată, povestea care o purtase, în copilărie, să păşească peste acele ape strălucitoare, de mână cu un străin. Aveam să scriu povestea acelei amintiri care n-a existat niciodată, memoria unei vieţi furate. Imaginile şi lumina care se iveau printre fraze m-au purtat din nou în acea veche Barcelonă întunecată, care ne-a zămislit pe amândoi.
Am scris până când soarele a apus şi în termos n-a mai rămas picătură de cafea, până când lacul îngheţat s-a aprins de la luna albastră şi m-au durut ochii şi mâinile. Am lăsat stiloul să cadă şi am dat la o parte colile de pe masă. Când portarul a bătut la uşă ca să mă întrebe dacă mai cobor să iau cina, nu l-am auzit. Căzusem într-un somn adânc, visând în sfârşit şi crezând că cuvintele, inclusiv ale mele, au puterea de a vindeca.
Au trecut patru zile în care am făcut mereu acelaşi lucru.
Mă trezeam în zori şi ieşeam în balconul camerei să văd soarele zugrăvind în roşu lacul din faţa mea. Ajungeam la sanatoriu pe la opt şi jumătate dimineaţa şi, de obicei, îl găseam pe doctorul Sanjuan şezând pe treptele de la intrare şi contemplând grădina cu o ceaşcă de cafea aburindă în mâini.
- Nu dormiţi niciodată, domnule doctor? îl întrebam.
- Nu mai mult ca dumneavoastră, replica el.
Pe la ora nouă, doctorul mă conducea până la camera Cristinei şi îmi deschidea uşa. Ne lăsa singuri. Întotdeauna o găseam şezând în acelaşi fotoliu, în dreptul ferestrei. Trăgeam mai aproape unul din scaune şi îi luam mâna. Abia îmi recunoștea prezenta. Apoi începeam că citesc paginile pe care le scrisesem pentru ea cu o noapte în urmă. În fiecare zi începeam să citesc de la capăt. Uneori întrerupeam lectura şi, când îmi ridicam privirea, mă uimea să descopăr pe buzele ei urma unui zâmbet. Îmi petreceam ziua cu ea, până când doctorul se întorcea pe înserate şi mă ruga să plec. Apoi mă târam pe străzile pustii, prin ninsoare, şi reveneam la hotel, mâncam ceva şi urcam în cameră, ca să scriu mai departe, până când oboseala mă biruia. Zilele şi-au pierdut numele.
În ziua a cincea am intrat în camera Cristinei ca în fiecare dimineaţă, dar fotoliul în care mă
aştepta întotdeauna era gol. Alarmat, am căutat în jur şi am găsit-o chircită pe jos, făcută ghem într-un colţ, îmbrăţişându-şi genunchii, cu chipul scăldat în lacrimi. Când m-a văzut, a zâmbit şi am înţeles că m-a recunoscut. Am îngenuncheat lângă ea şi am îmbrăţişat-o. Nu cred să fi fost vreodată atât de fericit ca în acele clipe nenorocite, când i-am simţit răsuflarea în faţă şi am văzut că un crâmpei de lumină îi revenise în ochi.
- Unde-ai fost? m-a întrebat.
În acea după-amiază, doctorul Sanjuan mi-a dat voie să o scot la plimbare timp de un ceas. Am mers până la lac şi ne-am aşezat pe o bancă. A început să-mi vorbească despre un vis pe care l-a avut, povestea unei fetiţe care trăia într-un oraş labirintic şi întunecat, ale cărui străzi şi clădiri erau vii şi se hrăneau cu sufletele locuitorilor săi. În visul ei, ca în povestirea pe care i-o tot citisem zile în şir, fetiţa reuşea să scape şi ajungea la o platformă întinsă deasupra unei mări nesfârşite. Umbla de mână cu un străin fără nume şi fără chip, care o salvase şi care acum o conducea până la capătul acelei punţi de scânduri întinsă peste ape, unde cineva o aştepta, o persoană pe care nu apuca să o vadă, fiindcă visul ei, ca şi povestea pe care i-o tot citisem, era neterminat.
Cristina îşi amintea vag de Vila San Antonio şi de doctorul Sanjuan. A roşit când mi-a zis că, după
cum credea ea, acesta o ceruse în căsătorie în urmă cu o săptămână. În ochii ei, timpul şi spaţiul se confundau. Uneori credea că tatăl ei era internat într-una din camere şi că ea venise să-l viziteze. În clipa următoare, nu-şi mai amintea cum ajunsese acolo, iar în anumite momente nici nu se mai întreba.
Își aducea aminte că m-am dus să cumpăr nişte bilete de tren şi, din când în când, se referea la dimineaţa aceea în care dispăruse ca şi cum ar fi fost cu o zi în urmă. Uneori mă confunda cu Vidal şi îmi cerea iertare. Alteori, teama îi întuneca fata şi începea să tremure.
- Vine, spunea ea. Trebuie să plec. Înainte să te vadă. Atunci se cufunda într-o tăcere îndelungată, străină de prezenţa mea şi de lume, ca şi când ceva ar fi târât-o într-un loc îndepărtat, de neatins.
După ce au trecut câteva zile, convingerea că Cristina şi-a pierdut uzul raţiunii a început să-mi pătrundă adânc în suflet. Speranţa din primul moment s-a înnegrit de amărăciune şi, uneori, când mă
întorceam noaptea în odaia de la hotel, simţeam cum se cască în mine acea prăpastie de beznă şi ură
pe care o credeam uitată. Doctorul Sanjuan, care mă observa cu aceeaşi răbdare şi tenacitate cu care îşi trata pacienţii, mă prevenise că aşa se va întâmpla.
- Nu trebuie să-ţi pierzi speranţa, prietene, zicea el. Facem progrese mari. Ai încredere.
Eu încuviinţam docil şi reveneam zi de zi la sanatoriu, ca s-o iau pe Cristina la plimbare până la lac, să ascult acele amintiri visate pe care mi le istorisise de zeci de ori, însă pe care ea le descoperea din nou în fiecare zi. În fiecare zi mă întreba unde am fost, de ce nu m-am întors după ea, de ce am lăsat-o singură. În fiecare zi mă privea din cuşca ei nevăzută şi mă ruga s-o îmbrăţişez. În fiecare zi, când îmi luam rămas-bun de la dânsa, mă întreba dacă o iubesc, iar eu îi răspundeam mereu la fel.
- Te voi iubi mereu, spuneam eu. Mereu.
Într-o noapte, m-au trezit nişte bătăi în uşa camerei. Era ora trei dimineaţa. M-am târât până la uşă, năucit, şi m-am pomenit în prag cu una din infirmierele de la sanatoriu.
- Doctorul Sanjuan mi-a cerut să vin după dumneavoastră.
- Ce s-a întâmplat?
Zece minute mai târziu, intram pe poarta Vilei San Antonio.
Ţipetele se puteau auzi din grădină. Cristina blocase uşa camerei pe dinăuntru. Doctorul Sanjuan, care arăta ca şi cum n-ar fi dormit de o săptămână, împreună cu doi infirmieri, încercau să forţeze uşa. Dinăuntru se putea auzi cum Cristina ţipă şi izbeşte în pereţi, răsturnând mobilele şi distrugând tot ce întâlnea în cale.
- Cine-i acolo, cu ea? am întrebat eu cu sângele îngheţat în vine.
- Nimeni, răspunse doctorul.
