"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » Jocul ingerului - Carlos Ruiz Zafon - Citește online gratis #1

Add to favorite Jocul ingerului - Carlos Ruiz Zafon - Citește online gratis #1

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

A doua zi, de dimineaţă, am plecat de la hotel când soarele începea să se ridice deasupra lacului îngheţat. Un grup de copii se jucau la malul heleşteului aruncând cu pietre şi încercând să nimerească

un borcan înţepenit în gheaţă. Nu mai ningea şi se puteau vedea munţii albi în depărtare şi nori mari trecători, care lunecau pe cer ca nişte monumentale cetăţi de aburi. Am ajuns la sanatoriul de la Vila San Antonio cu puţin înainte de ora nouă. Doctorul Sanjuan mă aştepta în grădină, cu Cristina. Şedeau la soare şi doctorul ţinea mâna Cristinei într-a lui, în timp ce-i vorbea. Ea abia îl privea. Când m-a zărit traversând grădina, doctorul mi-a făcut semn să mă apropii. Îmi reţinuse un scaun în faţa Cristinei. M-am aşezat şi am privit-o, în timp ce ochii ei îi fixau pe ai mei, fără a mă vedea.

- Cristina, uite cine a venit, zise doctorul.

Am luat mâna Cristinei şi m-am apropiat de ea.

- Vorbiţi-i, zise doctorul.

Am încuviinţat, pierdut în acea privire absentă, negăsindu-mi cuvintele. Doctorul s-a ridicat în picioare şi ne-a lăsat singuri. L-am văzut dispărând în sanatoriu, nu înainte de a-i indica unei infirmiere să nu ne scape din ochi. Am ignorat prezenţa infirmierei şi mi-am tras scaunul lângă

Cristina. I-am dat la o parte părul de pe frunte şi mi-a zâmbit.

- Îţi aminteşti de mine? am întrebat-o.

Îmi puteam vedea reflexul în ochii ei, însă nu ştiam dacă mă vede sau dacă îmi poate auzi glasul.

- Doctorul mi-a zis că în curând o să te faci bine şi o să putem merge acasă. Oriunde vei vrea. M-am gândit să las casa cu turn şi să plecăm foarte departe, aşa cum voiai. Unde nimeni nu ne cunoaşte şi nimănui nu-i pasă cine suntem şi de unde venim.

Mâinile îi fuseseră acoperite cu mănuşi de lână, care îi ascundeau bandajele de pe braţe. Pierduse în greutate şi avea cute adânci în piele, buzele crăpate şi ochii stinşi şi fără viaţă. M-am limitat să

zâmbesc şi să-i mângâi faţa şi fruntea, vorbind necontenit, spunându-i cât de dor mi-a fost de ea şi cum am căutat-o pretutindeni. Am petrecut astfel două ceasuri, până când doctorul a revenit cu o infirmieră şi au dus-o înăuntru. Am rămas acolo, aşezat în grădină, neştiind încotro s-o apuc, până

când l-am văzut reapărând în uşă pe doctorul Sanjuan, S-a apropiat şi a luat loc lângă mine.

- N-a spus un cuvânt, am zis eu. Cred că nici nu şi-a dat seama că sunt aici...

- Vă înşelaţi, stimate prietene, îmi replică el. Acesta e un proces lent, dar vă asigur că prezenţa dumneavoastră o ajută, şi încă mult.

Am încuviinţat, acceptând mila şi minciuna caritabilă a doctorului.

- Mâine vom încerca din nou, zise el.

Era abia ora amiezii.

- Şi ce să fac până mâine? am întrebat.

- Nu sunteţi scriitor? Scrieţi. Scrieţi ceva pentru ea.

9

M-am întors la hotel pe marginea lacului. Portarul mi-a arătat cum să găsesc singura librărie din sat, de unde am cumpărat nişte coli de hârtie şi un stilou, care era acolo din vremuri imemoriale.

Odată înarmat, m-am închis în camera mea. Am mutat masa în dreptul ferestrei şi am cerut un termos cu cafea. Mi-am petrecut aproape o oră privind lacul şi munţii din depărtare, înainte de a scrie măcar un cuvânt. Mi-am amintit de fotografia cea veche pe care mi-o dăruise Cristina, imaginea aceea care înfăţişa o copilă înaintând pe o platformă de lemn îndreptată spre mare şi al cărei mister îi înşelase mereu memoria. Mi-am imaginat că urcam pe acea platformă, că paşii mă purtau după ea şi, încet-încet, cuvintele au început să curgă, iar în timp ce scriam, a început să se închege o povestioară. Am ştiut că voi scrie povestea pe care Cristina nu şi-a putut-o aminti niciodată, povestea care o purtase, în copilărie, să păşească peste acele ape strălucitoare, de mână cu un străin. Aveam să scriu povestea acelei amintiri care n-a existat niciodată, memoria unei vieţi furate. Imaginile şi lumina care se iveau printre fraze m-au purtat din nou în acea veche Barcelonă întunecată, care ne-a zămislit pe amândoi.

Am scris până când soarele a apus şi în termos n-a mai rămas picătură de cafea, până când lacul îngheţat s-a aprins de la luna albastră şi m-au durut ochii şi mâinile. Am lăsat stiloul să cadă şi am dat la o parte colile de pe masă. Când portarul a bătut la uşă ca să mă întrebe dacă mai cobor să iau cina, nu l-am auzit. Căzusem într-un somn adânc, visând în sfârşit şi crezând că cuvintele, inclusiv ale mele, au puterea de a vindeca.

Au trecut patru zile în care am făcut mereu acelaşi lucru.

Mă trezeam în zori şi ieşeam în balconul camerei să văd soarele zugrăvind în roşu lacul din faţa mea. Ajungeam la sanatoriu pe la opt şi jumătate dimineaţa şi, de obicei, îl găseam pe doctorul Sanjuan şezând pe treptele de la intrare şi contemplând grădina cu o ceaşcă de cafea aburindă în mâini.

- Nu dormiţi niciodată, domnule doctor? îl întrebam.

- Nu mai mult ca dumneavoastră, replica el.

Pe la ora nouă, doctorul mă conducea până la camera Cristinei şi îmi deschidea uşa. Ne lăsa singuri. Întotdeauna o găseam şezând în acelaşi fotoliu, în dreptul ferestrei. Trăgeam mai aproape unul din scaune şi îi luam mâna. Abia îmi recunoștea prezenta. Apoi începeam că citesc paginile pe care le scrisesem pentru ea cu o noapte în urmă. În fiecare zi începeam să citesc de la capăt. Uneori întrerupeam lectura şi, când îmi ridicam privirea, mă uimea să descopăr pe buzele ei urma unui zâmbet. Îmi petreceam ziua cu ea, până când doctorul se întorcea pe înserate şi mă ruga să plec. Apoi mă târam pe străzile pustii, prin ninsoare, şi reveneam la hotel, mâncam ceva şi urcam în cameră, ca să scriu mai departe, până când oboseala mă biruia. Zilele şi-au pierdut numele.

În ziua a cincea am intrat în camera Cristinei ca în fiecare dimineaţă, dar fotoliul în care mă

aştepta întotdeauna era gol. Alarmat, am căutat în jur şi am găsit-o chircită pe jos, făcută ghem într-un colţ, îmbrăţişându-şi genunchii, cu chipul scăldat în lacrimi. Când m-a văzut, a zâmbit şi am înţeles că m-a recunoscut. Am îngenuncheat lângă ea şi am îmbrăţişat-o. Nu cred să fi fost vreodată atât de fericit ca în acele clipe nenorocite, când i-am simţit răsuflarea în faţă şi am văzut că un crâmpei de lumină îi revenise în ochi.

- Unde-ai fost? m-a întrebat.

În acea după-amiază, doctorul Sanjuan mi-a dat voie să o scot la plimbare timp de un ceas. Am mers până la lac şi ne-am aşezat pe o bancă. A început să-mi vorbească despre un vis pe care l-a avut, povestea unei fetiţe care trăia într-un oraş labirintic şi întunecat, ale cărui străzi şi clădiri erau vii şi se hrăneau cu sufletele locuitorilor săi. În visul ei, ca în povestirea pe care i-o tot citisem zile în şir, fetiţa reuşea să scape şi ajungea la o platformă întinsă deasupra unei mări nesfârşite. Umbla de mână cu un străin fără nume şi fără chip, care o salvase şi care acum o conducea până la capătul acelei punţi de scânduri întinsă peste ape, unde cineva o aştepta, o persoană pe care nu apuca să o vadă, fiindcă visul ei, ca şi povestea pe care i-o tot citisem, era neterminat.

Cristina îşi amintea vag de Vila San Antonio şi de doctorul Sanjuan. A roşit când mi-a zis că, după

cum credea ea, acesta o ceruse în căsătorie în urmă cu o săptămână. În ochii ei, timpul şi spaţiul se confundau. Uneori credea că tatăl ei era internat într-una din camere şi că ea venise să-l viziteze. În clipa următoare, nu-şi mai amintea cum ajunsese acolo, iar în anumite momente nici nu se mai întreba.

Își aducea aminte că m-am dus să cumpăr nişte bilete de tren şi, din când în când, se referea la dimineaţa aceea în care dispăruse ca şi cum ar fi fost cu o zi în urmă. Uneori mă confunda cu Vidal şi îmi cerea iertare. Alteori, teama îi întuneca fata şi începea să tremure.

- Vine, spunea ea. Trebuie să plec. Înainte să te vadă. Atunci se cufunda într-o tăcere îndelungată, străină de prezenţa mea şi de lume, ca şi când ceva ar fi târât-o într-un loc îndepărtat, de neatins.

După ce au trecut câteva zile, convingerea că Cristina şi-a pierdut uzul raţiunii a început să-mi pătrundă adânc în suflet. Speranţa din primul moment s-a înnegrit de amărăciune şi, uneori, când mă

întorceam noaptea în odaia de la hotel, simţeam cum se cască în mine acea prăpastie de beznă şi ură

pe care o credeam uitată. Doctorul Sanjuan, care mă observa cu aceeaşi răbdare şi tenacitate cu care îşi trata pacienţii, mă prevenise că aşa se va întâmpla.

- Nu trebuie să-ţi pierzi speranţa, prietene, zicea el. Facem progrese mari. Ai încredere.

Eu încuviinţam docil şi reveneam zi de zi la sanatoriu, ca s-o iau pe Cristina la plimbare până la lac, să ascult acele amintiri visate pe care mi le istorisise de zeci de ori, însă pe care ea le descoperea din nou în fiecare zi. În fiecare zi mă întreba unde am fost, de ce nu m-am întors după ea, de ce am lăsat-o singură. În fiecare zi mă privea din cuşca ei nevăzută şi mă ruga s-o îmbrăţişez. În fiecare zi, când îmi luam rămas-bun de la dânsa, mă întreba dacă o iubesc, iar eu îi răspundeam mereu la fel.

- Te voi iubi mereu, spuneam eu. Mereu.

Într-o noapte, m-au trezit nişte bătăi în uşa camerei. Era ora trei dimineaţa. M-am târât până la uşă, năucit, şi m-am pomenit în prag cu una din infirmierele de la sanatoriu.

- Doctorul Sanjuan mi-a cerut să vin după dumneavoastră.

- Ce s-a întâmplat?

Zece minute mai târziu, intram pe poarta Vilei San Antonio.

Ţipetele se puteau auzi din grădină. Cristina blocase uşa camerei pe dinăuntru. Doctorul Sanjuan, care arăta ca şi cum n-ar fi dormit de o săptămână, împreună cu doi infirmieri, încercau să forţeze uşa. Dinăuntru se putea auzi cum Cristina ţipă şi izbeşte în pereţi, răsturnând mobilele şi distrugând tot ce întâlnea în cale.

- Cine-i acolo, cu ea? am întrebat eu cu sângele îngheţat în vine.

- Nimeni, răspunse doctorul.

Are sens
Marcus
Marcus
  • 0
Jocul îngerului cuprinde povestea neobișnuită și teribil de nefericită a lui David Martín, un tânăr scriitor din Barcelona începutului de secol 20, al cărui destin a fost schimbat de literatură - și, mai ales, de Marile speranțe ale lui Dickens. Zafón urmărește parcursul lui David, de la copilăria petrecută în mizerie alături de un tată analfabet și violent, la cărțile citite pe ascuns, procurate de la anticarul Sempere, la prima slujbă în redacția unui ziar, unde începe să scrie cele dintâi povestiri noir, la prietenia cu bogatul Pedro Vidal și dragostea neîmplinită pentru Cristina. 
Zafon trasează o hartă imaginară a evenimentelor care l-au marcat pe David Martín, aducându-l în prezentul golit de marile speranțe. O casă morbidă, plină de secrete, un fost locatar care ascunde o poveste înspăimântătoare, un manuscris bizar găsit în Cimitirul cărților uitate, un admirator din umbră și o propunere ciudată, pe care David o acceptă ca un om care a pierdut totul, dar e gata să ofere orice în schimbul unui vis. Cartea pe care trebuie să o scrie - o poveste atât de puternică încât să transcendă ficțiunea, devenind un adevăr - îl va atrage pe David într-un joc periculos cu forțe misterioase și cu propriul sine. Jocul îngerului este un pact faustian sau, de ce nu, un joc cu propria minte care se dedublează, creând o viață paralelă și o personalitate alternativă - un Fight Club de epocă, care se derulează pe fundalul unei Barcelone absolut fascinante.
Jocul îngerului este o carte întunecată, care stă sub semnul nefericirii și al ratării: protagonistul își vede marile speranțe transformându-se în dezamăgiri, personajele au destine tragice și mor unul câte unul, iar dragostea rămâne o salvare de neatins. Există puține raze de speranță în această poveste, în care până și polițistul integru se dovedește a fi corupt. Singura gură de aer proaspăt este Isabella, adolescenta care pătrunde în viața haotică a lui Daniel cu o insolență tinerească, aducând stabilitate și o prețioasă prietenie - pe lângă niște dialoguri inteligente și foarte simpatice. Însă nu trebuie uitat nici Señor Sempere, o sursă inepuizabilă de vorbe de duh; bătrânul anticar trăiește cu convingerea că fiecare carte conține spiritul celui care a scris-o și sufletele celor care au citit-o. 
 What’s important is that you’re working. I’ve always said that idleness dulls the spirit. We have to keep the brain busy, or at least the hands if we don’t have a brain.
După ce am citit Umbra vântului acum doi ani (carte care mi-a plăcut foarte mult), am ajuns în sfârșit și la Jocul îngerului, al doilea roman din seria pentru adulți „Cimitirul cărților uitate” ([spoiler] acțiunea se petrece însă anterior celei din Umbra vântului, căci Daniel Sempere este fiul lui Sempere jr. și al Isabellei [spoiler]). Chiar dacă am regăsit și aici o Barcelonă sumbră și magică, întâmplări fantastice, momente pline de tensiune și scene memorabile, acest roman mi s-a părut mult mai slab decât predecesorul său, iar farmecul scriiturii lui Zafon nu a reușit să mă acapareze decât pe moment. Am pus la îndoială multe evenimente, m-am întrebat de ce protagonistul a procedat într-un fel și nu în altul și, mai ales, m-a enervat faptul că autorul se joacă cu așteptările cititorului, întârziind să exploreze drumurile pe care el însuși le deschide în toate direcțiile. 
De fapt, cartea aceasta este frustrantă. Sunt câteva piste pe care autorul le neglijează foarte multă vreme sau le abandonează total: fetița cu mâna de porțelan, bordelul fantomatic mistuit de flăcări, fotografia Cristinei alături de un necunoscut, investigarea editurii lui Corelli, funebra casă în care se mută David, cu un potențial uriaș pentru scene delicios de creepy. Cea mai enervantă dintre toate a fost camera de la capătul coridorului, acea cutie a Pandorei care promitea atât de multe secrete și revelații, pe care David Martin (adică Zafon) a ales să o ocolească până spre finalul cărții. Pe românește, se coiește: intră acolo din când în când, constată că e ceva în spatele dulapului, dar, ca un făcut, nu merge mai departe - deși rezolvarea e chiar sub nasul lui și, slavă domnului, chef de investigat are din plin. Acest lucru a făcut din David un personaj inconsistent, iar la lipsa lui de credibilitate pot adăuga și frica sa fluctuantă: uneori e cuprins de teamă, ca toți oamenii normali, dar alteori, când un personaj respectabil ar fi făcut pe el de frică, David nici măcar nu tresare ([spoiler] de exemplu, vizita noctură la bordelul în ruină, când zărește o siluetă care dispare în umbre, iar într-un morman de dărâmături găsește o mână, pe care o extrage fără cea mai mică reținere [spoiler]).
Ed. Polirom, 2013, 472 pag.,
trad. Dragoș CojocaruTotuși, sunt unele aspecte care mi-au plăcut și pentru care am considerat că lectura a meritat:
- Barcelona gotică a lui Zafón, enigmatică și sumbră, ridicată la rang de citadelă mitologică. Nu știu dacă există un alt scriitor care să redea atât de bine și de intens atmosfera unui oraș, trezind imagini atât de vii în mintea cititorului: străzi pietruite, înguste și întunecoase, pensiuni mizere cu un farmec decadent, clădiri în ruină cu o istorie fascinantă, ceața toxică a fabricilor care se împletește cu miasmele orașului vechi. Scriitorul recrează minuțios Barcelona de odinioară, îmbrăcând-o în mister și magie - nu e de mirare, așadar, că romanele sale trezesc o poftă nebună de a porni pe urmele personajelor lui Zafon, în căutarea unor locuri care sunt numai pe jumătate reale.
- Cimitirul cărților uitate, acea catedrală enigmatică a cărților și a cuvintelor, la fel de veche precum orașul în umbra căruia a crescut în anonimitate. Este un labirint prin istoria literaturii interzise și pierdute, cu milioane de cărți condamnate la tăcere, care păstrează memoria și spritul unor timpuri pe care nimeni nu și le mai amintește. Îngerul păzitor al locului este un misterios om în negru care deține știința, înțelepciunea și memoria, cel care, din timpuri străvechi, aduce scriitorilor lumina revelației. 
- dragostea pentru literatură și pentru scris, la care Zafon se întoarce iar și iar în decursul romanului, făcând deliciul oricărui cititor pasionat. Ne întărim convingerea că viața este prea scurtă pentru a ne irosi timpul cu alte activități decât lectura, întrebându-ne totodată de ce nu s-a gândit nimeni să îmbutelieze parfumul cărților, acel amestec de hârtie și magie care trezește fiorul noilor descoperiri. Zafon coboară în mintea unui scriitor, scoțând la iveală speranțele, vanitatea și dorința de a deveni nemuritor prin cărțile sale. Prin intermediul lui David Martín, aflăm o seamă de lucruri despre ceea ce înseamnă să fii scriitor, dintre care am selectat câteva fraze care pot trece drept sfaturi: 
 If you really want to devote yourself to writing, or at least to writing something others will read, you’re going to have to get used sometimes to being ignored, insulted and despised, and almost always to being considered with indifference. [...] Every artist’s life is a small war or a large one, beginning with oneself and one’s limitations. To achieve anything you must first have ambition and then talent, knowledge, and finally the opportunity. [...] Don’t learn how to find excuses for not writing before you learn how to write. That’s a privilege of professionals and you have to earn it. [...] Routine is the housekeeper of inspiration.
- abordarea temei religioase, cu idei întâlnite și în alte scrieri, dar puse aici într-o formă mai accesibilă. Corelli vede religia ca pe un cod moral exprimat prin legende și mituri, care stabilesc un sistem de credințe, valori și reguli ce reglementează o cultură sau o societate. Pentru el, credința este o consecință a biologiei, fiind strâns legată de instinctul de supraviețuire și la fel de necesară ca respirația. Credința este răspunsul la misterele vieții care nu pot fi explicate în niciun alt mod, cum ar fi sensul existenței sau originea umanității. Un animal moral abandonat într-un univers amoral, omul nu poate supraviețui într-o stare prelungită de realitate, ci evadează în ficțiune și în vise cu ochii deschiși. Nevoia de amăgire face parte din natura umană - iar religia este cea mai populară ficțiune care a existat vreodată. 
 Old age is the lubricant of belief. When death knocks at the door, scepticism flies out of the window.
[spoiler] Carlos Ruiz Zafón nu oferă răspunsuri satisfăcătoare pentru a dezlega misterul din Jocul ingerului, lăsând interpretările la latitudinea cititorului (însă nu pot spune că asta m-a deranjat neapărat). Andreas Corelli, care, după toate aparențele, este Lucifer în persoană, poate fi totodată dedublarea personalității lui David Martín, de care el nu este conștient. Sau poate că este vorba de un joc diavolesc în care Corelli, ca un întunecat înger păzitor, calcă pe urmele lui David și termină ceea ce a început acesta. Sunt numeroase amănunte care indică o dublă personalitate, asemănătoare cu cea a protagonistului din Fight Club: violatorii bătuți, pe care David nu i-a atins, broșa pe care o găsește în locul în care a fost agresată Cristina, tumoarea care, după toate aparențele, nu a existat niciodată. Desigur, rămân lucruri de domeniul fantasticului care nu pot fi explicate, poate doar prin faptul că sunt halucinațiile unei minți bolnave: faptul că David nu îmbătrânește, întoarcerea Cristinei sub forma unei fetițe, iar de Corelli nu mai amintesc, pentru că nimic nu este normal (sau real?) în ceea ce-l privește. [spoiler]
 There is nothing in the path of life that we don’t already know before we started. Nothing important is learned, it is simply remembered.


  • 23 January 2024 21:04