împliniţi patruzeci şi cinci de ani, sărutând mâini de episcopi şi de generali de armată la defilarea din ziua de Corpus Christi.
Grandes încuviinţă cu răceală, ignorând tonul sarcastic.
- Fiindcă veni vorba de sărutat mâna, aţi auzit povestea cu prietenul dumneavoastră Vidal?
Grandes nu începea niciodată o conversaţie fără un as în mânecă. Mă observă zâmbind, savurându-mi neliniştea.
- Care poveste? am murmurat eu.
- Se spune că, în urmă cu câteva nopţi, soţia lui a încercat să se sinucidă.
- Cristina?
- E adevărat, o cunoaşteţi...
Nu mi-am dat seama că mă ridicasem şi îmi tremurau mâinile.
- Fiţi liniştit. Doamna Vidal e bine. O sperietură, nimic mai mult. Pe cât se pare, a exagerat cu laudanumul... Faceţi-mi plăcerea să luaţi loc, domnule Martin. Vă rog.
Am luat loc. Stomacul mi se chircea, parcă într-un nod de cuie.
- Când a fost asta?
- Acum două sau trei zile.
Mi-a venit în minte imaginea Cristinei la fereastra de la Vila Helius, cu câteva zile în urmă, făcându-mi semn cu mâna în timp ce eu mă feream de privirea ei şi îi întorceam spatele.
- Domnule Martin? întrebă inspectorul trecându-şi mâna prin faţa ochilor mei ca şi când s-ar fi temut să eram dus.
- Ce-i?
Inspectorul mă privi cu ceea ce părea să fie o îngrijorare autentică.
- Aveţi ceva să-mi spuneţi? Ştiu că n-o să mă credeţi, dar mi-ar plăcea să vă ajut.
- Încă mai credeţi că eu i-am omorât pe Barrido şi pe asociatul lui?
Grandes tăgădui.
- Eu n-am crezut asta niciodată, însă unora le-ar plăcea să cred.
- Atunci, de ce mă cercetaţi?
- Liniștiți-vă. Nu vă cercetez, domnule Martin. Nu v-am cercetat niciodată. În ziua când o să vă
cercetez, o să vă daţi seama. Deocamdată vă observ. Fiindcă îmi sunteţi simpatic şi mă tem că o să
intraţi într-o încurcătură. De ce nu aveţi încredere în mine şi nu-mi spuneţi ce se petrece?
Privirile noastre se încrucişară şi, pentru o clipă, m-am simţit tentat să-i spun totul. Aş fi făcut-o, dacă aş fi ştiut de unde să încep.
- Nu se petrece nimic, domnule inspector.
Grandes clătină din cap afirmativ si mă privi cu milă, ori poate doar decepţionat. Îşi goli berea Şi lăsă pe masă câteva monede. Mă bătu cu palma pe umăr şi se ridică.
- Aveţi grijă de dumneavoastră, domnule Martin. Şi fiţi atent pe unde păşiţi. Nu toată lumea vă
stimează la fel ca mine.
- O să ţin seama.
Era aproape ora amiezii când m-am întors acasă, fără să-mi pot scoate din minte ce-mi povestise inspectorul. Când am ajuns la casa cu turn, am urcat treptele scării cu încetineală, de parcă şi sufletul mi-ar fi tras la cântar. Am deschis uşa apartamentului temându-mă că voi da peste o Isabella cu chef de conversaţie. Casa era cufundată în tăcere. Am traversat coridorul până în galeria din fund şi am găsit-o acolo, adormită pe sofa, având pe piept o carte deschisă, unul din vechile mele romane. Nu m-am putut abţine să nu zâmbesc. Temperatura din casă scăzuse simţitor în acele zile de toamnă şi m-am temut că Isabella va răci. Uneori, o vedeam umblând prin casă înfăşurată într-un pled de lână pe care şi-l punea peste umeri. M-am dus până în camera ei să-l caut şi s-o înveselesc pe nesimţite. Uşa ei era întredeschisă şi, cu toate că mă aflam în propria mea casă, adevărul este că nu mai intrasem în acel dormitor de când Isabella se instalase acolo, şi am avut oarece reţinere s-o fac şi acum. Am zărit pledul împăturit pe un scaun şi am intrat să-l iau. În cameră se simţea acea mireasmă dulce, cu iz de lămâie, a Isabellei. Patul era încă desfăcut şi m-am aplecat să netezesc cearşafurile şi păturile, fiindcă ştiam că, atunci când mă dedicam vreunei asemenea treburi casnice, categoria mea morală
câştiga puncte în ochii ajutoarei mele.
Atunci am băgat de seamă că era ceva prins între saltea şi somieră. Vârful unei hârtii se ivea de sub colţul îndoit al cearşafului. Când am tras de el, am constatat că era un teanc de foi. L-am scos cu totul şi m-am pomenit în mână cu ceea ce păreau să fie vreo douăzeci de plicuri din hârtie albastră, legate cu o fundă. Am simţit cum mă năpădeşte o senzaţie de frig, dar am negat în sinea mea. Am desfăcut nodul fundei şi am luat unul din plicuri. Avea pe el numele şi adresa mea. Adresa expeditorului grăia pur şi simplu Cristina.
M-am aşezat pe pat cu spatele la uşă şi am examinat, una câte una, datele când au fost expediate.
Prima era din urmă cu câteva săptămâni, iar ultima de trei zile. Toate plicurile erau deschise. Am închis ochii şi am simţit cum scrisorile îmi cad din mână. Am auzit-o respirând în spatele meu, nemişcată în prag.
- Iertaţi-mă, murmură Isabella.
Se apropie încet şi îngenunche să adune scrisorile, una câte una. După ce le strânse pe toate într-un teanc, mi le întinse cu o privire rănită.
- Am făcut-o ca să vă protejez, zise ea.
Ochii i se umplură de lacrimi şi îmi puse o mână pe umăr.
