- Faceţi cum vă spun.
O maşină a Poliţiei ne aştepta pe Paseo del Born. Marcos şi Castelo m-au băgat înăuntru fără prea multă delicateţe şi apoi s-au postat câte unul de fiecare parte, înghesuindu-mă la mijloc.
- Domnişorul stă bine? întrebă Castelo împlântându-şi cotul în coastele mele.
Inspectorul se aşeză în faţă, lângă şofer. Nici unul dintre ei nu a scos o vorbă cât am parcurs Via Layetana, care era pustie şi îngropată într-o ceaţă ocru. Când am ajuns la Comisariatul Central, Grandes coborî din maşină şi se duse direct înăuntru. Marcos şi Castelo m-au înşfăcat fiecare de câte un braţ, ca şi cum ar fi vrut să-mi facă oasele praf, şi m-au târât printr-un labirint de trepte, coridoare şi celule, până într-o cameră fără ferestre, care mirosea a sudoare şi urină. În centrul încăperii se afla o masă de lemn roasă de cari şi două scaune stricate. Un bec gol atârna de tavan, iar în mijlocul camerei, în locul unde convergeau cele două ușoare pante care alcătuiau suprafaţa pardoselii, exista grătarul unui orificiu de scurgere. Era un frig teribil. Înainte să-mi dau seama, uşa s-a închis cu putere în spatele meu. Am auzit paşi care se îndepărtau. M-am învârtit de douăsprezece ori prin acea temniţă, după care mi-am dat drumul pe unul din scaune, care se legăna. În ora următoare, în afară de respiraţia mea, de scârţâitul scaunului şi de apa care picura dintr-un loc pe care n-am izbutit să-l localizez, n-am mai auzit nici un sunet.
După o veşnicie, am perceput ecoul unor paşi care se apropiau şi, în scurt timp, uşa se deschise.
Marcos îşi făcu apariţia în celulă, surâzător. Ţinu uşa şi îi făcu loc să treacă lui Grandes, care intră
fără să se uite la mine şi se aşeză pe scaunul din cealaltă parte a mesei. Îi făcu lui Marcos un semn afirmativ din cap, iar acesta închise uşa, nu înainte să-mi trimită o bezea şi să-mi facă cu ochiul.
Inspectorul aşteptă vreo treizeci de secunde bune înainte de a catadicsi să mă privească în fată.
- Dacă voiaţi să mă impresionaţi, aţi reuşit, domnule inspector.
Grandes nu-mi băgă în seamă ironia şi mă ţintui cu privirea ca şi când nu m-ar fi văzut în viaţa lui.
- Ce ştiţi despre Damian Roures? întrebă el. Am ridicat din umeri.
- Nu prea multe. Că e proprietarul unui magazin cu articole de magie. De fapt, nu ştiam nimic până
acum câteva zile, când Ricardo Salvador mi-a vorbit despre el. Astăzi, sau ieri, fiindcă nu mai ştiu nici cât e ceasul, i-am făcut o vizită căutând informaţii despre fostul locatar al casei în care trăiesc.
Salvador mi-a zis că Roures şi fostul proprietar...
- Marlasca.
- Da, Diego Marlasca. Cum spuneam, Salvador mi-a zis că Roures şi cu el au avut anumite treburi cu ani în urmă. I-am pus câteva întrebări şi el mi-a răspuns cum a putut şi cum s-a priceput. Şi cam atât.
Grandes clătină de câteva ori afirmativ din cap.
- Asta-i povestea dumneavoastră?
- Nu ştiu. A dumneavoastră cum e? Să le comparăm şi poate o să înţeleg şi eu ce naiba caut, în toiul nopţii, la congelat, într-un beci care miroase a căcat.
- Nu ridicaţi glasul la mine, domnule Martin.
- Iertaţi-mă, domnule inspector, dar cred că aţi putea măcar să fiţi bun şi să-mi spuneţi ce caut aici.
- O să vă spun ce căutaţi aici. Acum vreo trei ore, un locatar din clădirea în care se află magazinul domnului Roures se întorcea acasă şi a descoperit că poarta prăvăliei era deschisă şi luminile erau aprinse. Întrucât l-a mirat acest lucru, a intrat şi, fiindcă nu l-a văzut pe proprietar şi acesta nici nu i-a răspuns când l-a strigat, s-a dus în spatele prăvăliei, unde l-a găsit legat cu sârmă de mâini şi de picioare, pe un scaun, într-o băltoacă de sânge.
Grandes lăsă o pauză lungă, răstimp în care m-a sfredelit cu privirea. Am presupus că mai era ceva. Grandes lăsa mereu o lovitură de efect pentru final.
- Mort? am întrebat.
Grandes încuviinţă.
- Oarecum. Cineva s-a distrat să-i smulgă ochii şi să-i reteze limba cu un foarfece. Medicul legist presupune că a murit înecat în propriul sânge, o jumătate de oră mai târziu.
Am simţit că nu mai am aer. Grandes se învârtea în jurul meu. S-a oprit în spatele meu şi l-am auzit cum îşi aprinde o ţigară.
- Cum v-aţi lovit aici? Pare ceva recent.
- Am alunecat în ploaie şi m-am lovit la ceafă.
- Nu mă trataţi ca pe un imbecil, domnule Martin. Nu-i bine pentru dumneavoastră. Preferaţi să vă
las un pic cu Marcos şi Castelo, să vedem dacă vă învaţă să vă purtaţi frumos?
- Bine. Am fost lovit.
- De cine?
- Nu ştiu.
- Convorbirea asta începe să mă plictisească, domnule Martin.
- Darămite pe mine, imaginaţi-vă.
Grandes se aşeză din nou în faţa mea şi îmi adresă un zâmbet conciliant.
- Doar nu credeţi că am vreo legătură cu moartea acelui om?
- Nu, domnule Martin. Nu cred. Ceea ce cred eu este că nu mi-aţi spus adevărul şi că, într-un fel sau altul, moartea acestui biet nenorocit are legătură cu vizita dumneavoastră. Ca şi moartea lui Barrido şi Escobillas.
- Ce vă face să credeţi asta?
