- Poftim?
- Nu l-am văzut niciodată şi n-am vorbit cu el niciodată, aşa încât n-aş putea şti unde să-l găsesc.
- Vă amintesc că el v-a angajat să mă scoateţi de la Poliţie.
- Am primit o scrisoare cu două săptămâni înainte şi un cec din partea lui, spunându-ne că sunteţi un asociat de-al lui, că inspectorul Grandes vă presează, iar noi să ne ocupăm de apărarea dumneavoastră în caz de nevoie. Odată cu scrisoarea a venit şi plicul pe care ne-a cerut să vi-l înmânăm personal. Eu n-am făcut decât să încasez cecul şi să le cer oamenilor mei de legătură din Poliţie să mă anunţe dacă eraţi adus acolo. Aşa s-a întâmplat şi, după cum vă amintiţi prea bine, mi-am respectat partea mea de înţelegere şi v-am scos de la Poliţie ameninţându-l pe Grandes cu o ploaie de necazuri dacă nu binevoieşte să vă înlesnească punerea în libertate. Nu cred că vă puteţi plânge de serviciile noastre.
De data asta, tăcerea a fost a mea.
- Dacă nu mă credeţi, rugaţi-o pe domnişoara Margarita să vă arate scrisoarea, adăugă Valera.
- Dar tatăl dumneavoastră? l-am întrebat.
- Tatăl meu?
- Tatăl dumneavoastră şi Marlasca au avut de-a face cu Corelli. El trebuia să ştie ceva...
- Vă asigur că tatăl meu nu a avut de-a face niciodată în mod direct cu acest domn Corelli. De toată
corespondenţa lui, dacă a existat, fiindcă în arhivele biroului nu se găseşte nici un indiciu, se ocupa răposatul domn Marlasca, personal. De fapt, fiindcă tot mă întrebaţi, vă pot spune că tatăl meu a ajuns să se îndoiască de existenţa respectivului domn Corelli, mai ales în ultimele luni de viaţă ale domnului Marlasca, atunci când acesta a început să stea de vorbă, ca să zic aşa, cu femeia aceea.
- Care femeie?
- Artista de revistă.
- Irene Sabino?
L-am auzit suspinând, iritat.
- Înainte de a muri, domnul Marlasca a lăsat un fond de capital sub administrarea şi tutela biroului, de unde trebuiau să se efectueze o serie de plăţi către un cont pe numele lui Juan Corbera şi Maria Antonia Sanahuja.
Jaco şi Irene Sabino, mi-am zis în sinea mea. - De cât era fondul?
- Era un depozit în valută. Parcă îmi amintesc că erau cam o sută de mii de franci francezi.
- A zis Marlasca de unde a scos banii ăştia?
- Noi suntem un birou de avocatură, nu de detectivi particulari. Firma noastră n-a făcut decât să
urmeze instrucţiunile stipulate în testamentul domnului Marlasca, nu să le pună sub semnul întrebării.
- Ce alte instrucţiuni a mai lăsat?
- Nimic deosebit. Simple plăţi către terţe persoane, care nu aveau nici o legătură nici cu biroul, nici cu familia lui.
- Vă amintiţi vreuna în mod deosebit?
- Tatăl meu se ocupa personal de aceste chestiuni, pentru ca angajaţii biroului să nu aibă acces la informaţii, ca să zic aşa, delicate.
- Şi tatălui dumneavoastră nu i s-a părut ciudat că fostul lui asociat voia să dea din aceşti bani unor necunoscuţi?
- Bineînţeles că i s-a părut ciudat. Multe lucruri i s-au părut ciudate.
- Vă amintiţi care era destinaţia acelor plăţi?
- De unde vreţi să-mi amintesc? Au trecut de atunci cel puţin douăzeci şi cinci de ani.
- Faceţi un efort, i-am zis. Pentru domnişoara Margarita. Secretara îmi aruncă o privire îngrozită, la care i-am răspuns făcându-i cu ochiul.
- Nu cumva să vă atingeţi de ea, ameninţă Valera.
- Nu-mi daţi idei, i-am retezat-o eu. Cum staţi cu memoria? Vi s-a mai împrospătat?
- Pot să mă uit în registrele private ale tatălui meu.
Atâta tot.
- Unde-s?
- Aici, printre hârtiile lui. Dar îmi va lua câteva ore...
Am pus receptorul în furcă şi m-am uitat la secretara lui Valera, care izbucnise în plâns. I-am întins o batistă şi am bătut-o cu palma pe umăr.
- Hai, femeie, nu fi aşa tristă, că acuşi plec. Ai văzut că nu voiam decât să stau de vorbă cu el?
Încuviinţă înspăimântată, fără să-şi mute privirea de la revolver. Mi-am închis paltonul şi i-am zâmbit.
- Încă ceva şi gata.
Îşi ridică privirea temându-se de ce-i mai rău.
- Notează-mi adresa avocatului. Şi nu încerca să mă păcăleşti fiindcă, dacă mă minţi, mă întorc şi te asigur că o să las la poartă simpatia asta naturală ce mă caracterizează.
Înainte să plec, am rugat-o pe domnişoara Margarita să-mi arate unde avea cablul telefonic şi l-am retezat, scutind-o astfel de tentaţia de a-l anunţa pe Valera că mă pregăteam să-i fac o vizită de curtoazie sau de a suna la Poliţie ca să informeze despre micile noastre neînţelegeri.
14
Avocatul Valera locuia într-o clădire monumentală, cu aer de castel normand, pironită la intersecţia străzilor Girona şi Ausias March. Am presupus că moştenise de la taică-său acea monstruozitate odată cu biroul şi că fiecare piatră care o susţinea era zidită cu sângele şi cu suflarea unor generaţii întregi de barcelonezi care n-ar fi visat niciodată să pună piciorul într-un asemenea palat. I-am spus portarului că am nişte acte de la birou pentru domnul avocat, din partea domnişoarei Margarita, şi, după ce a şovăit o clipă, m-a lăsat să trec. Am urcat treptele fără grabă, sub privirea atentă a portarului. Palierul de la etajul principal era mai spaţios decât majoritatea locuinţelor pe care mi le aminteam din copilăria petrecută în vechiul cartier Ribera, aflat la doar câţiva metri.
Ciocanul de bătut în uşă avea forma unui pumn de bronz. De îndată ce l-am apucat să bat, mi-am dat seama că uşa era deschisă. Am împins-o uşor şi am vârât capul înăuntru. Antreul dădea într-un coridor lung, măsurând cam trei metri lăţime, cu pereţii îmbrăcaţi într-o catifea albastră şi acoperiţi cu tablouri. Am închis uşa în urma mea şi am scrutat semiîntunericul cald ce se întrezărea în fundul culoarului. O melodie voalată plutea în aer, un lamento de pian, elegant şi melancolic. Granados.
- Domnule Valera l am strigat. Sunt Martin. Neprimind nici un răspuns, am pornit-o încetişor pe culoar, urmărind acea melodie tristă. Am înaintat printre tablourile şi firidele ce adăposteau statuete de fecioare şi de sfinţi. Culoarul era jalonat de arce succesive, acoperite cu perdeluţe. L-am traversat, perdeluţă după perdeluţă, până când am ajuns la capătul coridorului, unde se deschidea o sală mare, aflată în penumbră. Salonul era dreptunghiular şi avea pereţii acoperiți cu rafturi de cărţi, de la podea până la tavan. În fund se distingea o uşă mare, întredeschisă, iar mai încolo, întunecimea pâlpâitoare şi portocalie a unui cămin.
- Domnule Valera! am strigat din nou, ridicând glasul. O siluetă se profilă în fasciculul de lumină
pe care focul îl proiecta dinspre uşa întredeschisă. Doi ochi strălucitori mă examinară cu suspiciune.
Un câine, care mi s-a părut ciobănesc german, dar care avea toată blana albă, s-a apropiat încetişor.
