jertfească pentru el, atunci şi-ar fi ascuns, cu acesta, inima lui neagră, iar moartea, oarbă, avea să-l ocolească.
- Un suflet curat?
- Fără păcat.
- Şi cum se făcea una ca asta?
- Cu durere, fireşte.
- Ce fel de durere?
- O jertfă de sânge. Un suflet în schimbul celuilalt.
Moarte în schimbul vieții.
A urmat o tăcere îndelungată. Vuietul mării pe ţărm şi vântul printre colibe.
- Irene şi-ar fi smuls ochii din orbite şi inima din piept pentru Marlasca. El era singura ei raţiune de a trăi. Îl iubea orbeşte şi, asemenea lui, credea că singura lui mântuire era în magie. La început a vrut să-şi ia viaţa şi să o ofere ca jertfă, însă mama a convins-o să renunţe. I-a spus ceea ce ea ştia deja, că sufletul ei nu era fără păcat şi că jertfa ei ar fi fost zadarnică. I-a spus asta ca s-o salveze. Ca să-i salveze pe amândoi.
- De cine?
- De ei înşişi.
- Dar a făcut o greşeală...
- Nici mama nu putea să le vadă pe toate.
- Ce anume a făcut Marlasca?
- Mama n-a vrut să-mi spună niciodată, nu voia ca eu sau fraţii mei să fim implicaţi. Ne-a trimis pe toţi departe şi ne-a separat în diferite internate, ca să uităm de unde veneam şi cine eram. Spunea că, acum, noi eram cei blestemaţi. A murit la scurt timp, singură. Noi n-am aflat decât mult după aceea.
Când i-au găsit trupul neînsufleţit, nimeni n-a îndrăznit să-l atingă şi l-au lăsat să-l ia marea. Nimeni nu îndrăznea să vorbească despre moartea ei. Dar eu ştiam cine a omorât-o şi de ce. Iar astăzi încă
mai cred că mama ştia că va muri curând şi de mâna cui. Ştia şi n-a făcut nimic, fiindcă, până la urmă, a crezut şi dânsa. A crezut fiindcă nu era în stare să accepte ce-a făcut. A crezut că dându-şi sufletul va salva sufletele noastre, sufletul acestui loc. De aceea n-a vrut să fugă de aici, fiindcă vechea legendă spunea că sufletul care se dăruieşte trebuie să fie mereu acolo unde s-a săvârşit trădarea, ca un bandaj peste ochii morţii, întemniţat pentru vecie.
- Şi unde-i sufletul care l-a mântuit pe cel al lui Diego Marlasca?
Femeia zâmbi.
- Nu există suflete şi nici mântuiri, domnule Martin.
Sunt basme din vechime şi baliverne. Tot ce există sunt cenuşa şi amintirile - însă, dacă ar exista, ar fi acolo unde Marlasca a comis crima, secretul pe care l-a ţinut ascuns în toţi aceşti ani, ca să-şi înşele propriul destin.
- Casa cu turn... Am locuit acolo aproape zece ani şi în casa aceea nu există nimic.
Zâmbi din nou şi, privindu-mă fix în ochi, se aplecă spre mine şi mă sărută pe obraz. Buzele îi erau îngheţate, ca ale unui cadavru. Răsuflarea ei mirosea a flori moarte.
- Poate că n-aţi ştiut să vă uitaţi unde trebuie, îmi şopti ea la ureche. Poate că sufletul acela întemniţat e al dumneavoastră.
Atunci, şi-a dezlegat baticul din jurul gâtului şi am putut vedea o cicatrice mare care îi străbătea beregata. De astă dată, zâmbetul ei a fost unul răutăcios, iar ochii i-au strălucit cu o lumină crudă şi batjocoritoare.
- Acuşi va ieşi soarele. Plecaţi cât mai puteţi, zise Vrăjitoarea din Somorrostro întorcându-mi spatele şi ţintuindu-şi privirea înapoi în foc.
Copilul îmbrăcat în costum negru a apărut în prag şi mi-a întins mâna, dându-mi de înţeles că
timpul meu s-a încheiat. M-am ridicat şi l-am urmat. Când m-am întors, m-a surprins reflexul meu într-o oglindă atârnată de perete. În ea, se putea vedea silueta încovoiată şi învelită în zdrenţe a unei bătrâne care şedea în faţa focului. Râsul ei întunecat şi crud m-a însoţit până la ieşire.
17
Când am ajuns la casa cu turn, se crăpa de ziuă. Broasca uşii dinspre stradă era spartă. Am împins uşa cu mâna şi am intrat în hol. Mecanismul încuietorii de cealaltă parte a uşii fumega şi emana un miros intens. Acid. Am urcat scările încet, convins că o să-l găsesc pe Marlasca aşteptându-mă în întunericul de pe palier sau că, dacă mă întorc, îl voi găsi acolo, zâmbind, în spatele meu. Când am început să urc ultima porţiune de trepte am băgat de seamă că gaura cheii purta şi ea urme de acid.
Am vârât cheia în broască şi a trebuit să forţez aproape două minute ca să deblochez încuietoarea, care rămăsese mutilată, dar care se vede treaba că nu cedase. Am scos cheia roasă de acea substanţă
şi am deschis uşa împingând-o. Am lăsat-o deschisă în spatele meu şi am intrat pe coridor, fără să-mi scot paltonul. Am scos revolverul din buzunar şi am deschis tamburul. L-am golit de tuburile cartuşelor pe care le trăsesem şi le-am înlocuit cu gloanţe noi, aşa cum îl văzusem făcând pe tata de atâtea ori când se întorcea acasă în zori.
- Salvador! am strigat.
Ecoul glasului meu s-a împrăştiat prin casă. Am tras percutorul. Am continuat să înaintez pe coridor până când am ajuns la camera din fund. Uşa era întredeschisă.
- Salvador! am strigat din nou.
Am îndreptat arma spre uşă şi am deschis-o cu un şut.
Înăuntru nu era nici urmă de Marlasca, doar mormanul de cutii şi vechituri stivuite lângă perete.
Am simţit din nou mirosul acela care părea să se strecoare prin ziduri. M-am apropiat de dulapul care acoperea peretele din fund şi am deschis uşile larg. Am dat la o parte hainele vechi care atârnau de umeraşe. Curentul rece şi umed care ţâşnea din gaura aceea din perete îmi mângâie faţa. Orice va fi ascuns Marlasca în acea casă, lucrul respectiv se afla dincolo de acel zid.
Am vârât arma în buzunarul paltonului, pe care mi l-am scos. Am căutat capătul dulapului şi am băgat mâna prin spaţiul îngust dintre perete şi mobilă. Am izbutit să înşfac partea din spate şi am tras cu putere. Cu primul efort, am câştigat vreo doi centimetri, de unde am putut apuca mai bine şi am tras din nou. Dulapul a cedat aproape o palmă. Am continuat să împing capătul spre în afară, până
când peretele din spatele dulapului a rămas la vedere şi am avut loc să mă strecor. Odată ajuns în spate, am împins cu umărul şi l-am mutat complet, lipindu-l de peretele alăturat. M-am oprit să-mi recapăt răsuflarea şi am cercetat peretele. Era văruit în ocru, diferit de restul camerei. Sub stratul de var se întrezărea un fel de mortar argilos, nefinisat. Am bătut în el cu dosul degetelor. Ecoul nu lăsa loc de îndoială. Nu era un perete de susţinere. Exista ceva de partea cealaltă. Mi-am lipit capul de perete şi am ascultat. Atunci am auzit un zgomot. Paşi pe coridor, apropiindu-se... M-am retras încet şi am întins mâna spre paltonul pe care îl lăsasem pe un scaun, ca să iau revolverul. O umbră se întinse în faţa pragului. Mi-am ţinut răsuflarea. Silueta s-a ivit încet, privind înăuntru.
- Domnule inspector... am murmurat.
Victor Grandes îmi zâmbi cu răceală. Mi-am imaginat că mă tot aşteptau de câteva ore, ascunşi în dreptul vreunei uşi din stradă.
- Sunteţi în renovare, domnule Martin?
- Fac ordine.
Inspectorul privi maldărul de haine şi sertare împrăştiate pe jos şi dulapul dislocat şi se limită să
clatine din cap afirmativ.
- I-am rugat pe Marcos şi Castelo să aştepte jos. Mă pregăteam să sun, dar aţi lăsat uşa deschisă şi mi-am permis să intru. Mi-am zis: asta înseamnă că prietenul Martin mă aşteaptă.
- Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule inspector?
- Să veniţi cu mine la comisariat, dacă sunteţi drăguţ.
