- De ce nu pregăteşti o geantă cu ceva haine între timp?
Eu mă întorc în două ore, cel mult.
Cristina zâmbi slab.
- O să fiu aici.
M-am dus la ea şi i-am luat faţa în mâini.
- Mâine seară vom fi la Paris, i-am zis. Am sărutat-o pe frunte şi am plecat.
41
Holul gării Estacion de Francia întindea în faţa mea o oglindă în care se reflecta marele ceas suspendat de tavan. Acele arătau ora şapte şi treizeci şi cinci de minute dimineaţa, însă ghişeele erau încă închise. Un om de serviciu înarmat cu un măturoi şi cu un aer afectat lustruia pardoseala fluierând un cântecel popular şi, atât cât îi permitea şchiopătatul, se legăna din şolduri cu o anumită
graţie. În lipsă de altceva, m-am apucat să-l observ. Era un omuleţ mărunt, pe care lumea părea să-l fi chircit până când nu i-a mai rămas decât zâmbetul şi plăcerea de a putea curăţa porţiunea aceea de pardoseală ca şi când ar fi fost Capela Sixtină. În incintă nu mai era nimeni şi, până la urmă, şi-a dat seama că e privit. Când a cincea sa trecere transversală l-a purtat prin faţa postului meu de veghe de pe una din băncile de lemn de pe laturile holului, omul de serviciu s-a oprit şi, sprijinindu-se în coada măturii cu amândouă mâinile, s-a hotărât să mă privească făţiş.
- Niciodată nu se deschide la ora la care se spune, explică el făcând un gest spre ghişee.
- Şi atunci de ce se pune un afiş în care se spune că se deschide la şapte?
Omuleţul ridică din umeri şi oftă, cu o mină filosofică.
- Păi, şi la trenuri se pun orare şi, în cei cincisprezece ani de când sunt eu aici, n-am văzut nici măcar unul care să sosească sau să plece la ora prevăzută, zise el.
Omul de serviciu îşi continuă măturatul în profunzime şi, cincisprezece minute mai târziu, am auzit cum se deschide geamul ghişeului. M-am apropiat şi i-am zâmbit vânzătorului.
- Am crezut că deschideţi la şapte, am zis eu.
- Aşa scrie pe afiş. Ce doriţi?
- Două bilete la clasa întâi pentru Paris, la trenul de la amiază.
- Pentru azi?
- Dacă nu-i prea mare deranjul.
Emiterea biletelor i-a luat aproape cincisprezece minute.
După ce şi-a finalizat capodopera, le-a dat drumul pe tejghea cu nepăsare.
- La ora unu. Peronul patru. Să nu întârziaţi.
Am plătit şi, cum nu mă dădeam dus, am fost tratat cu o privire duşmănoasă şi întrebătoare.
- Altceva?
I-am zâmbit şi am clătinat din cap că nu, ocazie de care a profitat ca să-mi închidă în nas ferestruica. M-am întors şi am parcurs holul imaculat şi strălucitor prin grija omului de serviciu, care m-a salutat de la distanţă şi mi-a urat bon voyage.
Sediul central al Băncii Hispano Colonial de pe strada Fontanella te ducea cu gândul la un templu.
Un mare portic făcea loc unui naos flancat de statui, care se întindea până la un şir de ferestruici dispuse aidoma unui altar. De ambele părţi, pe post de capele şi confesionale, se găseau mese de stejar şi fotolii de mareşal, iar de toate acestea se ocupa o mică armată de controlori şi de angajaţi, frumos echipaţi şi înarmaţi cu zâmbete cordiale. Am retras patru mii de franci în numerar şi am primit instrucţiuni despre cum să retrag fonduri de la sucursala pe care banca o avea la intersecţia dintre strada Rennes şi bulevardul Raspail din Paris, în apropiere de hotelul pomenit de, Cristina. Cu
acea mică avere în buzunar, mi-am luat rămas-bun, nesocotind sfaturile funcţionarului privitoare la imprudenţa de a circula pe străzi cu o asemenea sumă în bani peşin.
Soarele urca pe un cer albastru, de culoarea norocului, iar o briză curată aducea mirosul mării.
Păşeam uşor, ca şi cum m-aş fi descotorosit de o povară cumplită, şi am început să cred că oraşul s-a hotărât să mă lase să plec fără a-mi purta pică. Pe Paseo del Born m-am oprit să cumpăr nişte flori pentru Cristina, nişte trandafiri albi legaţi cu o fundă roşie. Am urcat treptele casei cu turn două câte două, cu un zâmbet întipărit pe buze şi cu certitudinea că ziua aceea avea să fie prima dintr-o viaţă pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna. Eram pe punctul să deschid, dar, când să vâr cheia în broască, uşa a cedat. Era deschisă.
Am împins-o şi am intrat în vestibul. Casa era cufundată în tăcere.
- Cristina!
Am lăsat florile pe poliţa din antreu şi am aruncat o privire în dormitor. Cristina nu era acolo. Am străbătut culoarul până la galeria din fund. Nu era nici un semn că ar fi fost prezentă. M-am dus până
la scara dinspre birou şi am mai strigat o dată.
- Cristina!
Ecoul mi-a înapoiat glasul. Am ridicat din umeri şi m-am uitat la ceasul aflat într-o vitrină a bibliotecii din galerie. Era aproape nouă dimineaţa. Am presupus că Cristina coborâse în stradă să
caute ceva şi că, întrucât existenţa ei de la Pedralbes îi indusese prostul obicei că descurcatul cu uşile şi cu închizătorile era o chestiune rezolvată de servitori, lăsase uşa deschisă atunci când a ieşit.
În timp ce aşteptam, m-am hotărât să mă tolănesc pe canapeaua din galerie. Soarele intra pe geam, un soare de iarnă curat şi strălucitor, care te invita să te laşi mângâiat. Am închis ochii şi am încercat să
mă gândesc la ce voi lua cu mine. Trăisem o jumătate din viaţă înconjurat de toate acele obiecte, iar acum, când sosise momentul să le spun adio, eram incapabil să fac o scurtă listă cu cele de care consideram că nu mă pot lipsi. Puţin câte puţin, pe nesimţite, întins în lumina caldă a soarelui şi a acelor speranţe tandre, am adormit liniştit.
Când m-am deşteptat şi m-am uitat la ceasul din bibliotecă, era douăsprezece şi jumătate. Mai aveam doar o oră până la plecarea trenului. M-am ridicat dintr-un salt şi am alergat spre dormitor.
