- Cristina!
De data asta am străbătut casa, încăpere cu încăpere, până am ajuns în camera de lucru. Nu era nimeni, dar mi s-a părut că simt în aer un miros ciudat. Fosfor. Lumina care pătrundea prin ferestre fixa în aer o reţea subţire din firicele de fum albastru, suspendate. Am intrat în birou şi am găsit pe jos două chibrituri arse. Am simţit o împunsătură de nelinişte şi am îngenuncheat în faţa cufărului. L-am deschis şi am suspinat, uşurat. Mapa cu manuscrisul era tot acolo. Mă pregăteam să închid cufărul când am observat că nodul de sfoară roşie cu care se închidea mapa era desfăcut. Am luat-o şi am deschis-o. Am răsfoit filele, dar nu mi s-a părut că lipseşte ceva. Am închis mapa înapoi, de data asta cu un nod dublu, şi am pus-o la locul ei. M-am aşezat pe un scaun în galerie, cu faţa spre culoarul lung care ducea spre uşa de la intrare, pregătit să aştept. Minutele s-au scurs cu o cruzime infinită.
Încetul cu încetul, conştiinţa celor petrecute s-a prăbuşit în jurul meu, iar acea dorinţă de a crede şi de a avea încredere s-a preschimbat în fiere şi amar. În curând, am auzit clopotele de la Santa Maria bătând de ora două. Trenul spre Paris plecase deja din gară, iar Cristina nu revenise. Atunci am înţeles că a plecat, că acele câteva ceasuri petrecute împreună au fost un miraj. Am privit dincolo de
geamuri, acea zi luminoasă care acum nu mai avea culoarea norocului, şi mi-am imaginat-o întorcându-se la Vila Helius, căutându-şi adăpost în braţele lui Pedro Vidal. Am simţit cum ranchiuna îmi otrăveşte sângele încetul cu încetul şi am râs de mine însumi şi de speranţele mele absurde.
Incapabil să fac un pas, am rămas să contemplu oraşul care se întuneca odată cu lăsarea amurgului şi umbrele care se alungeau pe duşumeaua din camera de lucru. M-am ridicat şi m-am apropiat de fereastră. Am deschis-o larg şi am privit afară. O cădere verticală de câțiva metri, destul de mare, se deschidea în faţa mea. Destul de mare pentru a-mi face praf oasele, transformându-le în pumnale care să-mi străpungă trupul şi să-l lase să se stingă într-o baltă de sânge, în curtea interioară. M-am întrebat dacă durerea avea să fie atât de cumplită cum îmi imaginam, sau dacă forţa impactului era suficientă ca să adoarmă simţurile şi să aducă o moarte rapidă şi eficientă.
Atunci am auzit bătăile în uşă. O dată, de două ori, de trei ori. O bătaie stăruitoare. M-am întors, năucit încă de acele gânduri. Din nou bătăile. Cineva era jos şi bătea la uşă. Inima îmi tresări şi m-am avântat pe scări în jos, convins că s-a întors Cristina, că pe drum s-a întâmplat ceva care a reţinut-o, că simţămintele mele de neîncredere nenorocite şi detestabile n-au avut nici o justificare, că, la urma urmei, era abia prima zi din acea viaţă făgăduită. Am alergat până la uşă şi am deschis. Era acolo, în semiîntuneric, îmbrăcată în alb. Am vrut s-o îmbrăţişez, însă atunci i-am văzut faţa plină de lacrimi şi am înţeles că nu era Cristina.
- David, murmură Isabella cu glas frânt. Domnul Sempere a murit.
Actul III
JOCUL ÎNGERULUI
1
Când am ajuns la "Sempere şi Fiii", deja se înnoptase. O strălucire aurie sfâşia albastrul nopţii la intrarea în librărie, unde vreo sută de oameni se adunaseră, cu lumânări în mâini. Unii plângeau în tăcere, alţii se priveau neştiind ce să spună. Am recunoscut câteva chipuri, prieteni şi clienţi de-ai lui Sempere, persoane cărora bătrânul librar le dăruise cărţi, cititori pe care el îi iniţiase în lectură. Pe măsură ce vestea se răspândea în cartier, soseau mereu alţi cititori şi prieteni, cărora nu le venea să
creadă că domnul Sempere a murit.
Luminile din librărie erau aprinse şi înăuntru se putea zări cum don Gustavo Barcelo îl îmbrăţişa cu putere pe un tânăr care abia se mai putea ţine pe picioare. Nu mi-am dat seama că era fiul lui Sempere până când Isabella nu m-a strâns de mână şi m-a condus în librărie. Când m-a văzut intrând, Barcelo şi-a ridicat privirea şi mi-a zâmbit învins. Feciorul librarului plângea în braţele lui şi n-am avut curaj să mă duc să-l salut. Isabella a fost cea care s-a dus până la el şi i-a pus o mână pe umăr.
Sempere-fiul s-a întors şi am putut vedea cât era de tras la faţă. Isabella l-a condus până la un scaun şi l-a ajutat să ia loc. Feciorul librarului s-a. prăbuşit ca o păpuşă stricată. Isabella a îngenuncheat lângă el şi l-a îmbrăţişat. Nu m-am mai simţit niciodată atât de mândru de cineva cum m-am simţit în clipa aceea de Isabella, care de-acum nu mi se mai părea o fetişcană, ci o femeie mai puternică şi mai înţeleaptă decât toţi cei care ne aflam acolo.
Barcelo a venit la mine şi mi-a întins mâna, care îi tremura. I-am strâns-o.
- S-a întâmplat acum două ceasuri, îmi explică el cu un glas răguşit. Rămăsese singur în librărie doar câteva momente, iar când fiu-său a revenit... Se zice că se certa cu cineva... Nu ştiu. Doctorul a spus că din cauza inimii.
Am înghiţit în sec.
- Unde-i?
Barcelo îmi făcu un semn din cap către uşa care dădea în spatele prăvăliei. Am încuviinţat şi m-am îndreptat într-acolo. Înainte să intru, am tras adânc aer în piept şi mi-am strâns pumnii. Am trecut pragul şi l-am văzut. Era întins pe o masă, cu mâinile încrucişate peste abdomen. Avea pielea albă ca hârtia şi trăsăturile feţei parcă i se scofâlciseră, ca şi când ar fi fost de carton. Ochii îi erau încă
deschişi. Am simţit că nu mai am aer, de parcă cineva m-ar fi lovit în stomac cu o forţă enormă. M-am sprijinit de masă şi am respirat adânc. M-am aplecat peste el şi i-am închis pleoapele. L-am mângâiat pe obraz, care era rece, şi m-am uitat în jur, spre acel univers de pagini şi vise pe care el îl crease. Am vrut să cred că Sempere era tot acolo, printre cărţile şi prietenii lui. Am auzit paşi în spate şi m-am întors. Barcelo venea însoţind doi bărbaţi cu o înfăţişare sumbră, îmbrăcaţi în negru, despre a căror profesie nu încăpea nici o îndoială.
- Domnii sunt de la pompele funebre, zise Barcelo.
Cei doi au încuviinţat cu gravitate profesională şi s-au apropiat să cerceteze trupul. Unul dintre ei, înalt şi uscăţiv, a făcut o estimare cât se poate de sumară şi i-a indicat ceva colegului, care a clătinat
din cap afirmativ şi şi-a notat indicațiile într-un carneţel de însemnări.
- În principiu, înmormântarea va fi mâine după-amiază, în Cimitirul de Est, zise Barcelo. Am preferat să mă ocup eu de chestiune fiindcă feciorul e distrus, după cum vezi şi dumneata. Iar lucrurile astea, cu cât mai repede...
- Mulţumesc, don Gustavo.
Librarul aruncă o privire spre vechiul său prieten şi zâmbi printre lacrimi.
- Ce-o să ne facem acum, când bătrânul ne-a lăsat singuri? zise el.
- Nu ştiu...
Unul dintre angajaţii de la pompele funebre îşi drese glasul discret, sugerând că avea ceva să ne comunice.
- Dacă n-aveţi nimic împotrivă, colegul meu şi cu mine ne ducem acum după sicriu şi...
- Faceţi ce trebuie să faceţi, i-am retezat-o eu.
- Aveţi vreo preferinţă în ce priveşte ceremonia?
M-am uitat la el nepricepând ce voia să spună.
- Răposatul era credincios?
- Domnul Sempere credea în cărţi, am zis eu.
- Am înţeles, spuse el retrăgându-se.
M-am uitat la Barcelo, care ridică din umeri.
- Staţi să-l întreb pe fecior, am adăugat.
M-am întors în partea din faţă a librăriei. Isabella îmi aruncă o privire întrebătoare şi se ridică de lângă Sempere-fiul. Veni la mine şi i-am şoptit ce voiam să aflu.
- Domnul Sempere era prieten bun cu parohul de aici, de la doi paşi, de la biserica Santa Ana. Se zvoneşte că cei de la arhiepiscopie vor să-l dea afară de ani de zile, pe motiv că e rebel şi neastâmpărat, însă, cum e atât de bătrân, au preferat să aştepte să moară singur, fiindcă nu-l pot doborî.
