- Eu aş zice că v-am spus mai mult decât suficient, replică el.
Considerată cândva epopee naţională, această legendă romantică preamăreşte originea creştină a Cataloniei.
- Ce nu mi-aţi spus?
Grandes mă observă atent şi apoi râse înăbuşit.
- Azi-dimineaţă, când mi-aţi spus că, în noaptea dinaintea morţii domnului Sempere, cineva a venit la librărie şi cei doi au fost auziţi certându-se, bănuiaţi că acea persoană voia să cumpere o carte, o carte de-a dumneavoastră, şi că, atunci când Sempere a refuzat să i-o vândă, a avut loc o luptă şi librarul a suferit un atac de cord. După câte mi-aţi spus, era vorba de un titlu aproape unic, din care nu prea mai există exemplare. Cum se numea cartea?
- Paşii cerului.
- Exact. Asta-i cartea care, întocmai cum bănuiaţi, a fost furată în noaptea când a murit Sempere.
Am încuviinţat. Inspectorul a luat o ţigară şi a aprins-o.
A savurat două fumuri şi a stins-o.
- Asta-i dilema mea, domnule Martin. Pe de o parte cred că mi-aţi turnat o mulţime de gogoşi pe care, fie că le-aţi inventat fiindcă m-aţi luat de prost, fie că, nu ştiu dacă ar fi chiar mai rău, aţi început să le credeţi şi dumneavoastră după ce le-aţi tot repetat atâta. Toate indiciile conduc spre dumneavoastră şi cel mai uşor pentru mine e să mă dau la o parte şi să vă las pe mâna lui Marcos şi Castelo.
- Dar...
-... dar, şi aici e un "dar" minuscul, insignifiant, un "dar"
pe care colegii mei n-ar avea nici o problemă să-l înlăture, însă care pe mine mă deranjează ca un fir de praf în ochi şi mă face să mă gândesc dacă nu cumva, iar ceea ce voi spune acum contrazice tot ce-am învăţat în douăzeci de ani de meserie, dacă nu cumva ceea ce mi-aţi povestit dumneavoastră
nu-i adevărul, însă nici fals nu este.
- Vă pot spune doar că v-am povestit ceea ce-mi amintesc, domnule inspector. Mă puteţi crede sau nu. La drept vorbind, uneori nici eu însumi nu mă cred. Dar asta e ceea ce-mi amintesc.
Grandes se ridică şi începu să se învârtă în jurul mesei.
- În după-amiaza asta, când stăteam de vorbă cu Maria Antonia Sanahuja, sau Irene Sabino, în camera ei de la pensiune, am întrebat-o dacă ştie cine sunteţi. A zis că nu. I-am explicat că locuiţi în casa cu turn unde ea şi Marlasca şi-au petrecut mai multe luni. Am întrebat-o din nou dacă îşi aminteşte de dumneavoastră. Mi-a zis că nu. Ceva mai târziu, i-am spus că aţi vizitat mormântul familiei Marlasca şi că aţi afirmat că aţi văzut-o acolo. Pentru a treia oară femeia a negat că v-ar fi văzut vreodată. Şi am crezut-o, Am crezut-o până când, în momentul în care dădeam să plec, a spus că-ie puţin frig şi a deschis dulapul să-şi ia un şal de lână pe care să şi-l pună pe umeri. Atunci am văzut că pe masă era o carte. Mi-a atras atenţia fiindcă era singura carte din cameră. Profitând că s-a întors cu spatele, am deschis-o şi am citit o dedicaţie de mână de pe prima pagină.
-. Domnului Sempere, cel mai bun prieten pe care o carte şi l-ar putea dori, fiindcă mi-a deschisporţile lumii şi m-a învăţat să le trec", am citat eu din memorie.
- Semnat "David Martin", completă Grandes. Inspectorul se opri în faţa ferestrei, cu spatele la mine.
- Într-o jumătate de oră vor veni după dumneavoastră şi îmi vor lua cazul, zise el. Veţi trece în custodia sergentului Marcos. Iar eu nu voi mai putea face nimic. Mai aveţi să-mi spuneţi ceva care să
mă ajute să vă salvez capul?
- Nu.
- Atunci, puneţi mâna pe revolverul acela caraghios pe care îl ţineţi ascuns în palton de câteva ore bune şi, cu grijă să nu vă împuşcaţi în picior, ameninţaţi-mă că îmi zburaţi creierii dacă nu vă dau cheile de la uşă.
M-am uitat spre uşă.
- În schimb, vă rog doar să-mi spuneţi unde-i Cristina Sagnier, dacă mai e în viaţă.
Mi-am coborât privirea, incapabil să-mi găsesc propriul glas.
- Dumneavoastră aţi omorât-o? Am lăsat să treacă o tăcere lungă.
- Nu ştiu.
Grandes veni până la mine şi îmi întinse cheia de la uşă.
- Plecaţi de aici, domnule Martin.
Am ezitat o clipă înainte s-o accept.
- Nu folosiţi scara principală. Cum ieşiţi pe culoar, la capăt, pe stânga, e o uşă albastră care se deschide numai din partea asta şi care dă spre scara de incendiu. Ieşirea dă în străduţa din spate.
- Cum aş putea să vă mulţumesc?
- Aţi putea începe prin a nu mai pierde timpul. Aveţi cam treizeci de minute până când tot departamentul se va porni pe urmele dumneavoastră. Nu le irosiți, zise inspectorul.
Am luat cheia şi m-am îndreptat spre uşă, Înainte să ies, m-am întors pentru o clipă. Grandes se aşezase pe masă şi mă privea fără nici o expresie.
- Broşa aia cu îngerul, zise el arătându-şi spre rever.
- Da?
- V-am văzut-o la rever de când vă cunosc, zise el.
20
Străzile din Raval erau nişte tuneluri întunecate, punctate cu felinare pâlpâitoare care abia izbuteau să scrijelească bezna. Mi-au trebuit ceva mai mult de cele treizeci de minute acordate de inspectorul Grandes ca să descopăr că pe strada Cadena erau două spălătorii. În prima, un fel de hrubă aflată la capătul unor trepte care luceau din pricina aburului, lucrau doar copii cu mâinile învineţite de vopsea şi cu ochii gălbui. A doua, un adevărat rezervor de jeg şi duhoare de leşie, de-ţi venea greu să crezi că de acolo ar putea ieşi ceva curat, era condusă de o namilă de femeie care, la vederea câtorva bănuţi, n-a stat deloc pe gânduri şi a recunoscut că Maria Antonia Sanahuja lucra acolo şase după-amiezi pe săptămână.
- De data asta ce-a mai făcut? întrebă matroana.
- A primit o moştenire. Spuneţi-mi unde pot s-o găsesc şi poate vă pică ceva.
Matroana a râs, dar ochii i-au lucit de lăcomie.
- După câte ştiu, locuieşte la pensiunea "Santa Lucia", din strada Marques de Barbera. Cât a moştenit?
Am lăsat să cadă câţiva bănuţi pe tejghea şi am ieşit din puţul acela imund, fără să mă mai deranjez să răspund.
Pensiunea unde locuia Irene Sabino lâncezea într-o clădire sumbră, care părea împletită din oase dezgropate şi pietre de mormânt furate. Tăbliţele de pe cutia poştală de la poartă erau acoperite de rugină. La primele două etaje nu figura nici un nume. Etajul al treilea găzduia un atelier de croitorie şi confecţii cu numele bombastic "Textila Mediteraneană". Al patrulea şi ultimul era ocupat de pensiunea "Santa Lucia". O scară pe care abia încăpea o persoană urca în semiîntuneric, iar suflul canalelor de scurgere se strecura prin ziduri, rozând zugrăveala ca un acid. Am urcat patru etaje până
când am dat peste un palier înclinat, care ducea la o singură uşă. Am bătut cu pumnul şi imediat mi-a deschis un bărbat înalt şi slab ca un coşmar visat de El Greco.
- O caut pe Maria Antonia Sanahuja, i-am zis.
- Sunteţi doctorul? m-a întrebat el.
L-am împins într-o parte şi am intrat. Etajul era doar o îngrămădeală de camere înguste şi întunecate, înghesuite de o parte şi de cealaltă a unui culoar care se termina printr-un glasvand plasat în dreptul unui luminator. Duhoarea care urca pe ţevi impregna atmosfera. Bărbatul care mi-a deschis uşa rămăsese în prag, privindu-mă nedumerit. Am bănuit că era un chiriaş.
