- E omul de care avem nevoie, am zis eu.
- O să vorbesc eu cu dânsul, zise Isabella.
I-am făcut semn spre Sempere-fiul.
- Cum se simte?
Isabella mă privi în ochi.
- Dar dumneavoastră?
- Eu sunt bine, am minţit-o. Cine o să rămână cu el în noaptea asta?
- Eu, zise fără a ezita o clipă.
Am încuviinţat şi am sărutat-o pe obraz înainte să revin în spatele prăvăliei. Aici, Barcelo se aşezase în faţa vechiului său prieten şi, pe când cei doi angajaţi de la pompele funebre luau măsuri şi întrebau de costume şi de pantofi, a turnat două pahare de coniac şi mi-a întins unul. M-am aşezat lângă el.
- În sănătatea prietenului Sempere, care ne-a învăţat pe toţi să citim, ba chiar să trăim, zise el.
Am închinat şi am băut în tăcere. Am rămas acolo împreună, până când angajaţii de la pompele funebre s-au întors cu coşciugul şi cu hainele în care Sempere urma să fie înmormântat.
- Dacă n-aveţi nimic împotrivă, ne vom ocupa noi de astea, sugeră cel care părea mai dezgheţat.
Am făcut semn că da. Înainte să revin în partea din faţă a librăriei, am luat acel vechi exemplar din Marile speranţe după care nu mă mai întorsesem niciodată să-l iau şi l-am pus în mâinile domnului Sempere.
- Pentru drum, i-am zis.
După cincisprezece minute, angajaţii de la pompele funebre au scos sicriul şi l-au depus pe o masă
mare, ce fusese pregătită în mijlocul librăriei. O mulţime de oameni se adunaseră în stradă şi aşteptau într-o tăcere profundă. M-am dus la uşă şi am deschis. Unul câte unul, prietenii librăriei "Sempere şi Fiii" s-au perindat prin prăvălie pentru a-l vedea pe librar. Mulţi dintre ei nu mai izbuteau să-şi reţină lacrimile şi, dinaintea acestei privelişti, Isabella îl luă de mână pe feciorul librarului şi îl duse la etaj, exact deasupra librăriei, unde locuise toată viaţa cu tatăl său. Barcelo şi cu mine am rămas acolo, alături de bătrânul Sempere, în timp ce oamenii veneau să-şi ia rămas-bun. Unii, cei mai apropiaţi, rămâneau. Priveghiul a durat toată noaptea. Barcelo a stat până la cinci dimineaţa, iar eu am rămas până când Isabella a coborât de la etaj, cu puţin înainte de ivirea zorilor, şi mi-a ordonat să
mă duc acasă, fie şi numai ca să-mi schimb hainele şi să-mi fac toaleta.
M-am uitat la bietul Sempere şi am zâmbit. Nu-mi venea să cred că nu voi mai trece niciodată acel prag ca să-l găsesc îndărătul tejghelei. Mi-am amintit de prima oară când vizitasem librăria, pe când eram doar un ţânc, iar librarul îmi păruse înalt şi puternic. Indestructibil. Omul cel mai înţelept din lume.
- Duceţi-vă acasă, vă rog, şopti Isabella.
- Pentru ce?
- Vă rog...
M-a însoţit până în stradă şi m-a îmbrăţişat.
- Ştiu cât de mult îl preţuiaţi şi ce însemna pentru dumneavoastră, îmi zise ea.
Nimeni nu ştie, mi-am spus în sinea mea. Dar am încuviinţat şi, după ce am sărutat-o pe obraz, am plecat fără nici o ţintă, străbătând străzi ce mi se păreau mai pustii ca niciodată, crezând că, dacă nu mă opream, dacă mergeam în continuare, nu-mi voi da seama că lumea pe care credeam că o cunosc nu mai era acolo.
2
Puzderia de oameni se adunase la porţile cimitirului, aşteptând sosirea dricului. Nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă. Se auzea rumoarea mării din depărtare şi ecoul unui tren de marfă
lunecând către cetatea de fabrici care se întindea în spatele cimitirului. Era frig şi fulgi de zăpadă
pluteau în vânt. Cu puţin înainte de ora trei după-amiaza, dricul, tras de nişte cai negri, a intrat pe bulevardul Icaria, flancat de chiparoşi şi de vechi magazine. Fiul lui Sempere şi Isabella mergeau cu el. Şase colegi din breasla librarilor din Barcelona, printre care şi don Gustavo, au ridicat sicriul pe umeri şi l-au purtat în incintă. Oamenii i-au urmat, alcătuind un cortegiu tăcut, care a străbătut străzile şi pavilioanele cimitirului sub o pătură de nori joşi care se unduiau ca un strat de mercur. Am auzit pe cineva spunând că fiul librarului parcă îmbătrânise cu cincisprezece ani într-o noapte. Se refereau la el ca la domnul Sempere, fiindcă acum el era responsabilul librăriei, iar vreme de patru generaţii acea prăvălie fermecată de pe strada Santa Ana nu-şi schimbase numele niciodată, întotdeauna fiind sub comanda unui domn Sempere. Isabella îl ţinea de braţ şi mi s-a părut că, dacă n-ar fi fost ea acolo, s-ar fi prăbuşit ca o păpuşă fără sfori.
Parohul bisericii Santa Ana, un veteran de vârsta răposatului, aştepta lângă mormânt, o lespede din marmură sobră, fără podoabe, care aproape trecea neobservată. Cei şase librari care purtaseră
sicriul l-au depus în faţa mormântului. Barcelo, care mă zărise, m-a salutat din cap. Am preferat să
rămân în spate, nu ştiu dacă din laşitate sau din respect. De acolo puteam vedea mormântul tatălui meu, la vreo treizeci de metri. După ce lumea s-a adunat în jurul sicriului, parohul a ridicat privirea şi a zâmbit.
- Domnul Sempere şi cu mine am fost prieteni vreme de aproape patruzeci de ani şi, în tot acest timp, despre Dumnezeu şi misterele vieţii am vorbit numai o dată. Aproape nimeni nu ştie, însă
prietenul Sempere nu a mai călcat într-o biserică de la înmormântarea soţiei lui, Diana, lângă care îl conducem astăzi, ca să odihnească veşnic unul lângă celălalt. Poate că de aceea toţi îl considerau ateu, însă el era un om credincios. Credea în prietenii lui, în adevărul lucrurilor şi în ceva ce nu cuteza să numească ori să închipuie, fiindcă spunea că pentru asta existăm noi, preoţii. Domnul Sempere credea că toţi facem parte din ceva şi că, atunci când părăsim această lume, amintirile şi năzuinţele noastre nu se pierd, ci devin amintirile şi năzuinţele celor care vin să ne ia locul. Nu ştia dacă noi l-am creat pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră, sau dacă el ne-a creat pe noi neştiind prea bine ce face. Credea că Dumnezeu, sau orice ne-a adus pe noi aici, trăieşte în fiecare acţiune a noastră, în fiecare cuvânt al nostru, şi se manifestă în tot ceea ce ne face să fim ceva mai mult decât nişte simple figurine de lut. Domnul Sempere credea că Dumnezeu trăieşte un pic, sau mai mult, în cărţi, şi de aceea şi-a închinat viaţa pentru a le împărţi, pentru a le ocroti şi pentru a se asigura că paginile lor, asemenea amintirilor şi năzuinţelor noastre, nu se vor pierde niciodată, fiindcă credea, şi m-a făcut şi pe mine să cred, că atâta timp cât pe lume mai există măcar un om capabil să le citească şi să le trăiască va exista o fărâmă de Dumnezeu sau de viaţă. Ştiu că
prietenului meu nu i-ar fi plăcut să ne luăm rămas-bun de la el cu rugăciuni şi cântece. Ştiu că i-ar fi fost de ajuns să ştie că prietenii lui, atât de mulţi câţi au venit astăzi să-şi ia rămas-bun de la el, nu-l vor uita niciodată. Deşi bătrânul Sempere nu se aştepta la aşa ceva, nu mă îndoiesc defel că
Dumnezeu îl va primi alături de el pe dragul nostru prieten şi ştiu că va trăi pentru totdeauna în
inimile tuturor celor ce ne aflăm astăzi aici, ale tuturor celor care într-o bună zi au descoperit vraja cărţilor datorită lui şi ale tuturor celor care, chiar fără să-l cunoască, într-o bună zi au trecut pragul micii sale librării, unde, aşa cum îi plăcea să spună, istoria tocmai a început. Odihneşte-te în pace, prietene Sempere, şi Dumnezeu să ne ofere tuturor prilejul de a-ţi cinsti amintirea şi de a mulţumi pentru privilegiul de a te fi cunoscut.
O tăcere infinită s-a aşternut peste incintă când parohul şi-a terminat discursul şi s-a retras câţiva paşi, binecuvântând racla şi coborându-şi privirile. La un semn al şefului angajaţilor de la pompele funebre, groparii au înaintat şi au coborât sicriul încetişor, cu nişte frânghii. Îmi amintesc sunetul coşciugului atingând fundul şi sughiţurile de plâns înăbuşite din asistenţă. Îmi amintesc cum am rămas acolo, incapabil să fac un pas, văzând cum groparii acopereau mormântul cu o lespede mare din marmură, pe care nu se putea citi decât cuvântul Sempere şi sub care, de douăzeci şi şase de ani, odihnea soţia lui, Diana.
Încetul cu încetul, adunarea s-a retras către porţile cimitirului, unde s-a despărţit în grupuri, neştiind încotro s-o apuce, fiindcă nimeni nu voia să plece şi să-l lase în urmă pe bietul domn Sempere. Barcelo şi Isabella, câte unul de fiecare parte, l-au luat cu ei pe feciorul librarului. Am rămas acolo până când toţi s-au îndepărtat şi abia atunci am cutezat să mă duc până la mormântul lui Sempere. Am îngenuncheat şi am pus mâna pe marmură.
- Pe curând, am murmurat.
L-am auzit apropiindu-se şi am ştiut că era el înainte de a-l zări. M-am ridicat şi m-am întors.
