- Care-i camera ei? am întrebat.
M-a privit în tăcere, impenetrabil. Am scos revolverul şi i l-am arătat. Fără să-şi piardă
seninătatea, omul mi-a arătat ultima uşă de pe coridor, aflată lângă fereastra luminatorului. M-am dus până acolo şi, când am descoperit că uşa e închisă, am început să forţez broasca. Ceilalţi chiriaşi scoseseră capul pe culoar, un cor de suflete uitate, pe care parcă nu le mai atinsese lumina soarelui de ani de zile. Mi-am amintit de zilele mele de mizerie, de la pensiunea donei Carmen, şi mi-am zis că fostul meu domiciliu parcă era noul Hotel Ritz în comparaţie cu purgatoriul acela mizerabil, unul printre atâtea altele din stupul Ravalului.
- Duceţi-vă înapoi în camerele voastre, am zis.
Nimeni n-a dat semne că m-ar fi auzit. Am ridicat mâna, arătându-le arma. Imediat, toţi au intrat în camerele lor ca nişte rozătoare speriate, cu excepţia domnului cu înfăţişarea tristă şi deşirată. Mi-am concentrat din nou atenţia asupra uşii.
- A închis pe dinăuntru, mi-a explicat chiriaşul. A stat acolo toată după-amiaza.
Un miros care m-a dus cu gândul la migdale amare se strecura pe sub uşă. Am bătut cu pumnul de mai multe ori, fără să obţin nici un răspuns.
- Proprietara are paspartu, îmi zise chiriaşul. Dacă vreţi să aşteptaţi... Cred că revine curând.
Drept răspuns, m-am tras într-o parte a coridorului şi m-am năpustit cu toate puterile în uşă.
Broasca a cedat la al doilea asalt. De cum m-am pomenit în cameră, m-a izbit duhoarea aceea acră şi greţoasă.
- Dumnezeule, murmură chiriaşul în spatele meu.
Fosta vedetă de pe bulevardul Parallel zăcea pe un pat mizerabil, palidă şi acoperită de sudoare.
Avea buzele negre şi, când m-a văzut, a zâmbit. Mâinile ei strângeau cu putere flaconul cu otravă. Îl golise până la ultima picătură. Damful răsuflării ei, a sânge şi fiere, umplea încăperea. Chiriaşul şi-a acoperit nasul şi gura cu mâna şi s-a retras până pe culoar. Am privit-o pe Irene Sabino cum se zvârcoleşte în timp ce otrava o rodea pe dinăuntru. Moartea nu se grăbea.
- Unde-i Marlasca?
M-a privit printre lacrimi de agonie.
- De-acum nu mai avea nevoie de mine, zise ea. Nu m-a iubit niciodată.
Vocea îi era aspră şi frântă. A apucat-o o tuse seacă, ce i-a smuls din piept un sunet sfâşiat, iar o secundă mai târziu un lichid închis la culoare i s-a ivit printre dinţi. Irene Sabino mă privea în timp ce se agăţa de ultima ei suflare de viaţă. Mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o cu putere.
- Eşti blestemat, la fel ca el.
- Ce pot să fac?
Tăgădui încetişor. Încă un acces de tuse i-a scuturat pieptul. Capilarele ochilor ei plesneau şi o reţea de firicele sângerii îi înainta către pupile.
- Unde-i Ricardo Salvador? E în mormântul lui Marlasca?
În cimitir?
Irene Sabino tăgădui. Un cuvânt mut i se contură pe buze: Jaco,
- Atunci unde-i Salvador?
- El ştie unde eşti dumneata. Te vede. Va veni după dumneata.
Mi s-a părut că începe să delireze. Strânsoarea mâinii ei a slăbit treptat.
- Eu îl iubeam, zise ea. Era un om cumsecade. Un om cumsecade. El l-a schimbat. Era un om cumsecade...
Un sunet de carne sfâşiată i s-a desprins de pe buze şi trupul i s-a încordat într-un spasm. Irene Sabino a murit cu ochii pironiţi în ochii mei, ducând cu ea pentru totdeauna secretul lui Diego Marlasca. Acum mai rămâneam doar eu.
I-am acoperit faţa cu un cearşaf şi am oftat. În pragul uşii, chiriaşul şi-a făcut semnul crucii. M-am uitat în jur, încercând să găsesc ceva care m-ar fi putut ajuta, un indiciu pentru următorul meu pas.
Irene Sabino îşi petrecuse ultimele zile într-o cămăruţă de vreo patru metri pe doi. Nu avea ferestre.
Patul de metal pe care acum zăcea trupul ei neînsufleţit, un dulap de partea cealaltă şi o măsuţă trasă
lângă perete alcătuiau tot mobilierul. O valiză se zărea de sub pat, lângă o oală de noapte şi o cutie pentru pălării. Pe masă era o farfurie cu firimituri de pâine, o cană cu apă şi un teanc de ceea ce păreau a fi nişte cărţi poştale, dar care de fapt erau icoane de sfinți şi ferpare de la înmormântări.
Învelită într-o pânză albă, era ceva ce semăna cu o carte. Am dezvelit-o şi m-am pomenit cu exemplarul din Paşii cerului pe care i-l dedicasem domnului Sempere. Compasiunea pe care mi-o trezise agonia femeii s-a evaporat instantaneu. Nenorocita aceea îl omorâse pe bunul meu prieten pentru a-i smulge cartea aceea nenorocită. Mi-am amintit atunci ce mi-a spus Sempere când i-am intrat pentru prima oară în librărie: că fiecare carte are un suflet, sufletul celui care a scris-o şi sufletele celor care au citit-o şi au visat-o. Sempere murise crezând în aceste cuvinte şi am înţeles că
Irene Sabino crezuse şi ea în ele, în felul ei.
Am dat paginile, recitind dedicaţia. Am găsit primul semn la pagina a şaptea. O linie maronie era mâzgălită peste cuvinte, desenând o stea cu şase colţuri identică cu cea pe care mi-o crestase pe piept cu tăişul unui cuţit, cu câteva săptămâni în urmă. Am înţeles că mâzgălitura era făcută cu sânge. Am răsfoit mai departe şi am dat peste noi desene. Nişte buze. O mână. Ochi. Sempere îşi jertfise viaţa pentru o vrajă de bâlci mizerabilă şi caraghioasă.
Am vârât cartea în buzunarul interior al paltonului şi am îngenuncheat lângă pat. Am scos valiza şi i-am golit conţinutul pe duşumea. Nu erau decât haine şi pantofi vechi. Am deschis cutia pentru pălării şi am găsit un toc din piele în care era briciul cu care Irene Sabino îmi făcuse semnele de pe piept. Dintr-odată, am observat o umbră care se întindea pe duşumea şi m-am întors brusc, ţintind cu revolverul. Chiriaşul cel deşirat m-a privit cu oarecare surprindere.
- Mi se pare că vă caută cineva, îmi zise el fără ocolişuri. Am ieşit pe culoar şi am plecat spre ieşire. M-am uitat pe scări şi am auzit paşii greoi urcând treptele. O faţă s-a profilat pe casa scării, uitându-se în sus şi am dat peste ochii sergentului Marcos, două etaje mai jos. S-a retras şi paşii au devenit mai iuţi. Nu era singur. Am închis uşa şi m-am rezemat de ea, încercând să gândesc.
Complicele meu mă privea, cu calm, dar în aşteptare.
- Există o altă ieşire în afară de asta? l-am întrebat. A tăgăduit.
- O ieşire spre acoperiş?
Mi-a arătat uşa pe care tocmai o închisesem. Trei secunde mai târziu, am simţit impactul trupurilor lui Marcos şi Castelo încercând să o dărâme. M-am tras la o parte, dând înapoi pe coridor, cu arma îndreptată spre uşă.
- Pentru orice eventualitate, eu mă duc în camera mea, zise chiriaşul. Mi-a făcut plăcere.
- Asemenea.
M-am uitat spre uşă, care se zgâlţâia puternic. Lemnul învechit din jurul balamalelor şi a clanţei a început să se crape. M-am dus spre fundul coridorului şi am deschis fereastra care dădea spre luminator. Un tunel vertical de aproximativ un metru pe un metru şi jumătate se adâncea în întuneric.
Marginea terasei de pe acoperiş se zărea la vreo trei metri deasupra ferestrei. De partea cealaltă a luminatorului era un burlan fixat de zid prin nişte inele mâncate de rugină. Umezeala supurantă picura în lacrimi negre pe suprafaţa lui. Zgomotul izbiturilor continua să bubuie în spatele meu. M-am întors şi am constatat că uşa era deja practic scoasă din ţâţâni. Am socotit că mai aveam doar câteva secunde. Neavând de ales, m-am urcat pe cadrul ferestrei şi am sărit.
Am reuşit să mă agăţ cu mâinile de burlan şi să pun un picior pe unul din inelele care-l fixau. Am ridicat mâna să mă apuc de partea de sub streaşină a burlanului, însă de cum am tras mai puternic am simţit cum tabla se desface sub mâinile mele şi cum un metru întreg cade prin golul luminatorului. A fost cât pe ce să cad şi eu odată cu el, însă m-am ţinut de bucata de metal înfiptă în zid care susţinea inelul. Burlanul pe care sperasem să mă pot căţăra pe terasă era acum prea departe de mine. Mai aveam doar două soluţii: să revin pe culoar, unde peste două secunde urmau să intre Marcos şi Castelo, sau să cobor prin acea gaură neagră. Am auzit uşa trântindu-se puternic de perete şi mi-am dat drumul să cad încetişor, ţinându-mă de burlan cum puteam şi zdrelindu-mi o bună parte din pielea mâinii stângi, în acest efort.. Izbutisem să cobor un metru şi jumătate, când am văzut siluetele celor doi poliţişti profilându-se în fasciculul de lumină pe care fereastra îl proiecta peste bezna luminatorului. Faţa lui Marcos a apărut prima. A zâmbit şi m-am întrebat dacă o să mă împuşte pe loc, fără prea multă ceremonie. Castelo şi-a făcut şi el apariţia.
- Rămâi aici. Eu mă duc la etajul de jos, îi ordonă Marcos. Castelo a încuviinţat fără să-şi ia ochii de la mine. Mă voiau viu, cel puţin pentru câteva ore. Am auzit paşii lui Marcos îndepărtându-se alergând. În câteva secunde, urma să-l văd apărând la fereastra aflată la cel mult un metru sub mine.
M-am uitat în jos şi am văzut că ferestrele de la etajul al doilea şi de la primul desenau porţiuni de lumină, însă cele de la etajul al treilea erau întunecate. Am coborât încet, până când am simţit că
piciorul mi se sprijinea pe următorul inel de susţinere. Am ajuns în dreptul ferestrei întunecate de la etajul al treilea, în fund zărindu-se culoarul pustiu, cu uşa la care bătea Marcos. La ora aceea, atelierul de confecţii se închisese şi nu mai era nimeni. Bătăile în uşă au încetat şi am înţeles că
Marcos coborâse la etajul al doilea. M-am uitat în sus şi am observat cum Castele mă privea în continuare, lingându-se pe buze ca un motan.
