- De la prietenul meu, inspectorul Victor Grandes. Vidal încuviinţă.
- Grandes te-a lăsat să pleci fiindcă nu voia să-şi murdărească mâinile la comisariat. Imediat ce ai plecat de acolo, cei doi oameni ai lui erau pe urmele tale. Aveai parte de o moarte telegrafiată.
Suspect de omucidere, fuge şi moare opunându-se arestării.
- Ca-n vremurile de odinioară, de la secţiunea de ştiri, am zis eu.
- Unele lucruri nu se schimbă niciodată, David. Tu ar trebui să ştii asta mai bine ca oricine.
Şi-a deschis dulapul şi mi-a întins un palton nou, nepurtat.
L-am acceptat şi am vârât cartea în buzunarul interior. Vidal mi-a zâmbit.
- Te văd şi eu o dată-n viaţă bine îmbrăcat.
- Dumneavoastră vă venea mai bine, don Pedro.
- Asta în mod sigur.
- Don Pedro, sunt o mulţime de lucruri pe care...
- Acum nu mai contează, David. Nu-mi datorezi nici o explicaţie.
- Vă datorez mult mai mult decât o explicaţie...
- Atunci, vorbeşte-mi de ea.
Vidal mă privea cu ochi disperaţi, care mă implorau să-l mint. Ne-am aşezat în salon, în faţa ferestrelor mari de la care se vedea, de sus, toată Barcelona, şi l-am minţit din tot sufletul. I-am spus că Cristina a închiriat o mică mansardă pe rue Soufflot, sub numele de madame Vidal şi că mi-a zis că o să mă aştepte în fiecare după-amiază la fântâna din Jardins de Luxembourg. I-am spus că vorbea întruna despre el, că nu-l va uita niciodată şi că eu ştiam că, oricât de mulţi ani îmi voi petrece lângă
ea, nu voi putea umple niciodată golul lăsat de dânsul. Don Pedro încuviinţa, cu privirea pierdută în depărtare.
- Trebuie să-mi făgăduieşti că o să ai grijă de ea, David.
Că n-o s-o părăseşti niciodată. Că, orice s-ar întâmpla, o să fii lângă ea.
- Vă făgăduiesc, don Pedro.
În lumina palidă a înserării abia am putut recunoaşte în el ceva mai mult decât un om bătrân şi învins, bolnav de amintiri şi de remuşcări, un om care nu fusese niciodată credincios şi căruia acum nu-i mai rămăsese decât balsamul credinţei.
- Aş fi vrut să fiu un prieten mai bun pentru tine, David.
- Aţi fost cel mai bun prieten, don Pedro. Aţi fost mult mai mult decât atât.
Vidal şi-a întins braţul şi mi-a luat mâna. Tremura.
- Grandes mi-a zis de omul acela, pe care tu îl numeşti patronul... A spus că îi datorezi ceva şi crezi că singurul mod de a-ţi plăti datoria e să-i dăruieşti un suflet curat...
- Astea-s prostii, don Pedro. Nu le luaţi în seamă.
- N-ai nevoie de un suflet murdar şi istovit, ca al meu?
- Nu cunosc un suflet mai curat decât al dumneavoastră, don Pedro.
Vidal zâmbi.
- Dacă aş fi putut fi în locul tatălui tău, aş fi făcut-o, David.
- Ştiu.
S-a ridicat şi a contemplat înserarea care se lăsa peste oraş.
- Ar trebui să te porneşti la drum, zise el. Du-te în garaj şi ia o maşină. Pe care-o vrei. Eu mă duc să văd dacă am ceva bani peşin. Am încuviinţat şi am luat paltonul. Am ieşit în grădină şi m-am îndreptat spre garajele Vilei Helius. Acestea adăposteau două automobile strălucitoare ca nişte caleşti regale. L-am ales pe cel mai mic şi mai discret, un Hispano-Suiza negru, care părea să nu fi
ieşit de acolo mai mult de două sau trei ori şi încă mirosea a nou. M-am urcat la volan şi am pornit motorul. Am scos maşina din garaj şi am aşteptat în curtea interioară. A trecut un minut şi, văzând că
don Pedro nu mai ieşea, am coborât din maşină lăsând motorul pornit. Am intrat din nou în casă
pentru a-mi lua rămas-bun de la el şi să-i spun să nu-şi facă griji din pricina banilor, fiindcă o să mă
descurc. Trecând prin hol, mi-am amintit că lăsasem arma acolo, pe măsuţă. Când m-am dus s-o iau, nu mai era.
- Don Pedro!
Uşa care dădea spre sală era întredeschisă. Am ajuns în prag şi l-am văzut în mijlocul încăperii.
Şi-a dus la piept revolverul tatii şi şi-a potrivit ţeava în dreptul inimii. Am alergat spre el, dar zgomotul împuşcăturii mi-a acoperit strigătele. Arma i-a căzut din mână. Trupul i s-a lipit de perete şi a lunecat încet până jos, lăsând pe marmură o dâră stacojie, Am căzut în genunchi lângă el şi l-am ţinut în braţe. Împușcătura îi făcuse în haine o gaură fumegândă din care ţâşnea năvalnic un sânge gros şi închis la culoare. Don Pedro mă privea ţintă în ochi, în timp ce zâmbetul i se umplea de sânge, iar trupul înceta să-i mai tremure şi cădea doborât, mirosind a praf de puşcă şi a mizerie.
23
M-am întors la maşină şi am urcat înăuntru, cu mâinile mânjite de sânge pe volan. Abia mai puteam respira. Am aşteptat un minut, apoi am coborât frâna de mână. Amurgul acoperise cerul cu un giulgiu roşu, sub care pulsau luminile oraşului. Am pornit în josul străzii, lăsând în urmă silueta Vilei Helius, sus pe deal. Când am ajuns pe bulevardul Pearson m-am oprit şi m-am uitat în oglinda retrovizoare.
O maşină întorcea de pe o străduţă ascunsă şi se plasa la vreo cincizeci de metri. Nu avea luminile aprinse. Victor Grandes.
Am continuat pe bulevardul Pedralbes la vale, până când am trecut de marele balaur din fier forjat care străjuia poarta de la proprietatea Guell. Maşina inspectorului Grandes era tot acolo, la vreo sută
de metri. Ajungând pe Diagonal, am cotit-o la stânga, spre centrul oraşului. Circulau puţine maşini şi Grandes m-a urmărit fără dificultate, până când am hotărât să întorc la dreapta, sperând să-l pierd pe străduţele înguste care porneau de pe Las Corts. Inspectorul îşi dăduse deja seama că prezenţa lui nu mai era un secret şi aprinsese farurile, reducând distanţa. Timp de douăzeci de minute, am lăsat în urmă un număr de străzi şi de tramvaie. M-am strecurat printre omnibuze şi automobile, dar farurile lui Grandes erau mereu după mine, neslăbindu-mă o clipă. Curând, în faţă mi-a răsărit muntele Montjuic, Marele palat al Expoziţiei Universale şi rămăşiţele celorlalte pavilioane fuseseră închise de numai două săptămâni, dar se profilau deja în ceaţa amurgului ca nişte ruine ale unei mari civilizaţii uitate. Am intrat pe marele bulevard care urca spre cascada de lumini fantomatice şi focuri aparente a fântânilor din Expoziţie şi am accelerat cât permitea motorul. Pe măsură ce urcam şoseaua care înconjura muntele şerpuind spre Stadionul Olimpic, Grandes a câştigat teren, până când i-am putut distinge limpede faţa în oglinda retrovizoare. Pentru o clipă, m-am simţit tentat să o apuc pe şoseaua care urca până la castelul militar din vârful muntelui, însă de acolo chiar nu mai aveam nici o ieşire. Singura mea speranţă era să ajung de partea cealaltă a muntelui, care dădea spre mare, şi să
dispar pe unul din cheiurile din port. Pentru asta trebuia să măresc viteza pentru a câştiga ceva timp.
Grandes era acum la vreo cincisprezece metri în spatele meu. Marile balustrade de la Miramar se zăreau în faţă, în timp ce oraşul se întindea sub noi. Am tras frâna de mână din toate puterile şi l-am lăsat pe Grandes să se izbească de automobilul Hispano-Suiza. Impactul ne-a târât pe amândoi vreo douăzeci de metri, ridicând o jerbă de scântei peste şosea. Am dat drumul la frână şi am înaintat o scurtă bucată de drum. În timp ce Grandes încerca să recapete controlul volanului, am dat înapoi, accelerând la limită. Când Grandes şi-a dat seama ce fac, era prea târziu. L-am ciocnit cu forţa unei caroserii şi a unui motor oferite de cea mai selectă firmă auto din oraş, cu mult mai solide decât cele pe care se bizuia el. Forţa şocului l-a zguduit în interiorul cabinei şi i-am putut vedea capul lovindu-se de parbriz şi făcându-l ţăndări. Un fum alb s-a ridicat de sub capota maşinii şi farurile i s-au stins.
Am călcat acceleratorul şi i-am dat bătaie, lăsându-l în urmă şi îndreptându-mă spre foişorul de la Miramar. După câteva secunde, am băgat de seamă că ciocnirea turtise bara din spate peste pneu, care acum se învârtea frecându-se cu metalul. Mirosul de cauciuc ars a umplut cabina. După încă
douăzeci de metri, pneul a explodat şi maşina a început să înainteze în zigzag, până când s-a oprit, învăluită într-un nor de fum negru. Am părăsit automobilul şi m-am uitat spre locul unde rămăsese maşina lui Grandes. Inspectorul se târa afară din cabină, ridicându-se anevoie. M-am uitat în jur.
Staţia telefericului care trecea peste portul oraşului de pe muntele Montjuic până la turnul San
Sebastian se găsea la vreo cincizeci de metri. Am distins silueta cabinelor suspendate de cabluri lunecând peste stacojiul amurgului, şi am alergat într-acolo.
