Isabella îl conduse până la uşă şi i-am auzit şuşotind pe palier preţ de vreo două minute. M-am îmbrăcat la loc şi am aşteptat ca un pacient cuminte, aşezat pe pat. Am auzit uşa închizându-se şi paşii medicului coborând scările. Ştiam că Isabella e în antreu, aşteptând o secundă înainte să intre în dormitor. Când, în cele din urmă, a intrat, am întâmpinat-o cu un zâmbet.
- O să vă pregătesc ceva de mâncare.
- Nu mi-e foame.
- Nu-mi pasă. O să mâncaţi şi apoi o să ieşim să luaţi aer. Şi cu asta, basta.
Isabella îmi pregăti o supă pe care, făcând un efort, am umplut-o cu bucăţele de pâine pe care le-am înghiţit cu o mutră afabilă, deşi la gust mi se părea că sunt nişte pietre. Am golit farfuria şi i-am arătat-o Isabellei, care stătuse lângă mine de strajă, ca un sergent, cât timp am mâncat. Imediat după
aceea, m-a dus în dormitor şi a căutat un palton în dulap. Mi-a pus mănuşi şi fular şi m-a împins până
la uşă. Când am ieşit în pragul uşii, bătea un vânt rece, însă cerul strălucea cu un soare crepuscular care presăra străzile cu chihlimbar. M-a luat de braţ şi am pornit la drum.
- Parcă am fi doi logodnici, am zis eu.
- Foarte amuzant.
Am mers până în Parc de la Ciutadella şi am intrat în grădinile care înconjurau umbrarul. Am ajuns până la bazinul marii fântâni şi ne-am aşezat pe o bancă.
- Mulţumesc, am murmurat eu.
Isabella nu-mi răspunse.
- Încă nu te-am întrebat ce mai faci, am mai încercat eu.
- Asta nu-i o noutate.
- Ce mai faci?
Isabella ridică din umeri.
- Părinţii mei sunt încântaţi de când m-am întors. Spun că aţi avut o influenţă bună. Dacă ar şti...
Adevărul e că ne împăcăm mai bine. Dar nici nu mă văd prea des cu ei. Îmi petrec aproape tot timpul la librărie.
- Şi Sempere? Cum se împacă cu dispariţia tatălui său?
- Nu prea bine.
- Dar tu cum te împaci cu el?
- E un om cumsecade, zise ea.
Isabella tăcu îndelung şi îşi coborî capul.
- Mi-a cerut să mă mărit cu el, zise. Acum două zile, la "Els Quatre Gats".
I-am contemplat profilul, senin şi deja lipsit de acea inocenţă juvenilă pe care voisem s-o văd la ea şi care probabil nu fusese acolo niciodată.
- Şi...? am întrebat în cele din urmă.
- I-am spus că o să mă gândesc.
- Şi o s-o faci?
Ochii Isabellei erau rătăciţi în fântână.
- Mi-a spus că vrea să întemeieze o familie, să aibă copii... că o să locuim în apartamentul de deasupra librăriei, că o s-o scoatem la capăt, în ciuda datoriilor pe care le avea domnul Sempere.
- Ei bine, ești încă tânără...
Îşi întoarse capul şi mă privi în ochi.
- Îl iubeşti?
Zâmbi cu o tristeţe infinită.
- Ştiu şi eu... Cred că da, însă nu atât cât crede el că mă iubeşte pe mine.
- Uneori, în împrejurări dificile, unii pot confunda compasiunea cu dragostea, am zis eu.
- Nu vă faceţi griji în privinţa mea.
- Te rog doar să-ţi acorzi puţin timp.
Ne-am privit, la adăpostul unei complicităţi infinite, care nu mai avea nevoie de cuvinte, şi am îmbrăţişat-o.
- Prieteni?