- Doar că i-a auzit certându-se. I s-a părut că era vorba despre o carte. O carte pe care ea voia s-o cumpere şi domnul Sempere nu voia să i-o vândă.
- Şi de ce m-a pomenit? Nu înţeleg.
- Fiindcă era cartea dumneavoastră. Paşii cerului. Singurul exemplar pe care domnul Sempere îl păstrase în colecţia sa personală şi care nu era de vânzare...
M-a năpădit o certitudine întunecată.
- Şi cartea...? am început eu.
-... nu mai e acolo. A dispărut, completă Isabella. M-am uitat în registru, fiindcă domnul Sempere nota acolo toate cărţile pe care le vindea, cu data şi preţul, iar aceasta nu figura.
- Fecioru-său ştie?
- Nu. N-am mai zis nimănui, în afară de dumneavoastră.
Încă mai încerc să înţeleg ce s-a întâmplat în librărie în acea după-amiază, Şi de ce. Mă gândeam că poate dumneavoastră o să ştiţi...
- Femeia aceea a încercat să ia cartea cu forţa, iar în luptă domnul Sempere a suferit un atac de cord. Asta s-a întâmplat, am zis eu. Şi totul pentru o porcărie de carte de-a mea.
Am simţit cum mi se răsucesc măruntaiele.
- Mai e ceva, zise Isabella.
- Ce?
- După câteva zile, m-am întâlnit cu don Anacleto pe scară şi mi-a zis că ştie de ce şi-o amintea pe femeia aceea, că în ziua când a văzut-o nu şi-a dat seama, dar că i se părea lui că a mai zărit-o
cândva, cu mulţi ani în urmă, la teatru.
- La teatru? Isabella încuviinţă.
M-am cufundat într-o tăcere îndelungată. Isabella mă privea, neliniştită.
- Acum n-o să am linişte dacă vă las aici. Nu trebuia să vă spun.
- Ba nu, ai făcut bine. N-am nimic. Vorbesc serios. Isabella tăgădui.
- În noaptea asta rămân cu dumneavoastră.
- Şi reputaţia ta?
- În pericol e doar reputaţia dumneavoastră. Mă duc un pic până la prăvălia părinţilor mei să sun la librărie ca să anunţ.
- Nu-i nevoie, Isabella.
- N-ar fi nevoie dacă aţi fi acceptat că trăim în secolul douăzeci şi v-aţi fi pus un telefon în mausoleul ăsta. Revin într-un sfert de oră. N-are rost să mai discutăm.
În absenţa Isabellei, certitudinea că moartea vechiului meu prieten Sempere apăsa asupra conştiinţei mele a început să-mi pătrundă adânc în suflet. Mi-am amintit cum bătrânul librar mi-a zis că toate cărţile au un suflet, sufletul celor care le-au scris şi al celor care le-au citit şi au visat la ele.
Am înţeles atunci că, până în ultima clipă, luptase ca să mă protejeze, jertfindu-se ca să salveze bucata aceea de hârtie şi cerneală despre care credea că purta scris sufletul meu. Când Isabella s-a întors, încărcată cu o plasă de bunătăţi din prăvălia părinţilor ei, i-a fost de ajuns să se uite la mine ca să-şi dea seama.
- Dumneavoastră o cunoaşteţi pe femeia aceea, zise ea.
Pe femeia care l-a omorât pe domnul Sempere...
- Cred că da. Irene Sabino.
- Nu-i cea din fotografiile vechi pe care le-am găsit în camera din fund? Actriţa?
Am încuviinţat.
- Şi pentru ce voia cartea aceea?
- Nu ştiu.
Mai târziu, după ce am gustat câte ceva din mâncărurile de la "Can Gispert", ne-am aşezat pe fotoliul cel mare, în faţa focului. Încăpeam amândoi, iar Isabella şi-a rezemat capul de umărul meu în timp ce ne uitam la foc.
- Ieri-noapte am visat că aveam un copil, zise ea. Am visat că mă striga, dar nu-l puteam auzi şi nici nu puteam să ajung la el, fiindcă eram prinsă ca într-o cursă, într-un loc unde era tare frig şi nu mă puteam mişca. El mă striga şi eu nu puteam să dau fuga până la el.
- E doar un vis, am zis eu.
- Părea real.
- Poate că ar trebui să scrii povestea asta, am aruncat eu.
Isabella tăgădui.
- M-am tot gândit. Şi am hotărât că prefer să trăiesc viaţa, nu s-o scriu. Să nu mi-o luaţi în nume de rău.