Jocul îngerului cuprinde povestea neobișnuită și teribil de nefericită a lui David Martín, un tânăr scriitor din Barcelona începutului de secol 20, al cărui destin a fost schimbat de literatură - și, mai ales, de Marile speranțe ale lui Dickens. Zafón urmărește parcursul lui David, de la copilăria petrecută în mizerie alături de un tată analfabet și violent, la cărțile citite pe ascuns, procurate de la anticarul Sempere, la prima slujbă în redacția unui ziar, unde începe să scrie cele dintâi povestiri noir, la prietenia cu bogatul Pedro Vidal și dragostea neîmplinită pentru Cristina. 
Zafon trasează o hartă imaginară a evenimentelor care l-au marcat pe David Martín, aducându-l în prezentul golit de marile speranțe. O casă morbidă, plină de secrete, un fost locatar care ascunde o poveste înspăimântătoare, un manuscris bizar găsit în Cimitirul cărților uitate, un admirator din umbră și o propunere ciudată, pe care David o acceptă ca un om care a pierdut totul, dar e gata să ofere orice în schimbul unui vis. Cartea pe care trebuie să o scrie - o poveste atât de puternică încât să transcendă ficțiunea, devenind un adevăr - îl va atrage pe David într-un joc periculos cu forțe misterioase și cu propriul sine. Jocul îngerului este un pact faustian sau, de ce nu, un joc cu propria minte care se dedublează, creând o viață paralelă și o personalitate alternativă - un Fight Club de epocă, care se derulează pe fundalul unei Barcelone absolut fascinante.
Jocul îngerului este o carte întunecată, care stă sub semnul nefericirii și al ratării: protagonistul își vede marile speranțe transformându-se în dezamăgiri, personajele au destine tragice și mor unul câte unul, iar dragostea rămâne o salvare de neatins. Există puține raze de speranță în această poveste, în care până și polițistul integru se dovedește a fi corupt. Singura gură de aer proaspăt este Isabella, adolescenta care pătrunde în viața haotică a lui Daniel cu o insolență tinerească, aducând stabilitate și o prețioasă prietenie - pe lângă niște dialoguri inteligente și foarte simpatice. Însă nu trebuie uitat nici Señor Sempere, o sursă inepuizabilă de vorbe de duh; bătrânul anticar trăiește cu convingerea că fiecare carte conține spiritul celui care a scris-o și sufletele celor care au citit-o. 
 What’s important is that you’re working. I’ve always said that idleness dulls the spirit. We have to keep the brain busy, or at least the hands if we don’t have a brain.
După ce am citit Umbra vântului acum doi ani (carte care mi-a plăcut foarte mult), am ajuns în sfârșit și la Jocul îngerului, al doilea roman din seria pentru adulți „Cimitirul cărților uitate” ([spoiler] acțiunea se petrece însă anterior celei din Umbra vântului, căci Daniel Sempere este fiul lui Sempere jr. și al Isabellei [spoiler]). Chiar dacă am regăsit și aici o Barcelonă sumbră și magică, întâmplări fantastice, momente pline de tensiune și scene memorabile, acest roman mi s-a părut mult mai slab decât predecesorul său, iar farmecul scriiturii lui Zafon nu a reușit să mă acapareze decât pe moment. Am pus la îndoială multe evenimente, m-am întrebat de ce protagonistul a procedat într-un fel și nu în altul și, mai ales, m-a enervat faptul că autorul se joacă cu așteptările cititorului, întârziind să exploreze drumurile pe care el însuși le deschide în toate direcțiile. 
De fapt, cartea aceasta este frustrantă. Sunt câteva piste pe care autorul le neglijează foarte multă vreme sau le abandonează total: fetița cu mâna de porțelan, bordelul fantomatic mistuit de flăcări, fotografia Cristinei alături de un necunoscut, investigarea editurii lui Corelli, funebra casă în care se mută David, cu un potențial uriaș pentru scene delicios de creepy. Cea mai enervantă dintre toate a fost camera de la capătul coridorului, acea cutie a Pandorei care promitea atât de multe secrete și revelații, pe care David Martin (adică Zafon) a ales să o ocolească până spre finalul cărții. Pe românește, se coiește: intră acolo din când în când, constată că e ceva în spatele dulapului, dar, ca un făcut, nu merge mai departe - deși rezolvarea e chiar sub nasul lui și, slavă domnului, chef de investigat are din plin. Acest lucru a făcut din David un personaj inconsistent, iar la lipsa lui de credibilitate pot adăuga și frica sa fluctuantă: uneori e cuprins de teamă, ca toți oamenii normali, dar alteori, când un personaj respectabil ar fi făcut pe el de frică, David nici măcar nu tresare ([spoiler] de exemplu, vizita noctură la bordelul în ruină, când zărește o siluetă care dispare în umbre, iar într-un morman de dărâmături găsește o mână, pe care o extrage fără cea mai mică reținere [spoiler]).
Ed. Polirom, 2013, 472 pag.,
trad. Dragoș CojocaruTotuși, sunt unele aspecte care mi-au plăcut și pentru care am considerat că lectura a meritat:
- Barcelona gotică a lui Zafón, enigmatică și sumbră, ridicată la rang de citadelă mitologică. Nu știu dacă există un alt scriitor care să redea atât de bine și de intens atmosfera unui oraș, trezind imagini atât de vii în mintea cititorului: străzi pietruite, înguste și întunecoase, pensiuni mizere cu un farmec decadent, clădiri în ruină cu o istorie fascinantă, ceața toxică a fabricilor care se împletește cu miasmele orașului vechi. Scriitorul recrează minuțios Barcelona de odinioară, îmbrăcând-o în mister și magie - nu e de mirare, așadar, că romanele sale trezesc o poftă nebună de a porni pe urmele personajelor lui Zafon, în căutarea unor locuri care sunt numai pe jumătate reale.
- Cimitirul cărților uitate, acea catedrală enigmatică a cărților și a cuvintelor, la fel de veche precum orașul în umbra căruia a crescut în anonimitate. Este un labirint prin istoria literaturii interzise și pierdute, cu milioane de cărți condamnate la tăcere, care păstrează memoria și spritul unor timpuri pe care nimeni nu și le mai amintește. Îngerul păzitor al locului este un misterios om în negru care deține știința, înțelepciunea și memoria, cel care, din timpuri străvechi, aduce scriitorilor lumina revelației. 
- dragostea pentru literatură și pentru scris, la care Zafon se întoarce iar și iar în decursul romanului, făcând deliciul oricărui cititor pasionat. Ne întărim convingerea că viața este prea scurtă pentru a ne irosi timpul cu alte activități decât lectura, întrebându-ne totodată de ce nu s-a gândit nimeni să îmbutelieze parfumul cărților, acel amestec de hârtie și magie care trezește fiorul noilor descoperiri. Zafon coboară în mintea unui scriitor, scoțând la iveală speranțele, vanitatea și dorința de a deveni nemuritor prin cărțile sale. Prin intermediul lui David Martín, aflăm o seamă de lucruri despre ceea ce înseamnă să fii scriitor, dintre care am selectat câteva fraze care pot trece drept sfaturi: 
 If you really want to devote yourself to writing, or at least to writing something others will read, you’re going to have to get used sometimes to being ignored, insulted and despised, and almost always to being considered with indifference. [...] Every artist’s life is a small war or a large one, beginning with oneself and one’s limitations. To achieve anything you must first have ambition and then talent, knowledge, and finally the opportunity. [...] Don’t learn how to find excuses for not writing before you learn how to write. That’s a privilege of professionals and you have to earn it. [...] Routine is the housekeeper of inspiration.
- abordarea temei religioase, cu idei întâlnite și în alte scrieri, dar puse aici într-o formă mai accesibilă. Corelli vede religia ca pe un cod moral exprimat prin legende și mituri, care stabilesc un sistem de credințe, valori și reguli ce reglementează o cultură sau o societate. Pentru el, credința este o consecință a biologiei, fiind strâns legată de instinctul de supraviețuire și la fel de necesară ca respirația. Credința este răspunsul la misterele vieții care nu pot fi explicate în niciun alt mod, cum ar fi sensul existenței sau originea umanității. Un animal moral abandonat într-un univers amoral, omul nu poate supraviețui într-o stare prelungită de realitate, ci evadează în ficțiune și în vise cu ochii deschiși. Nevoia de amăgire face parte din natura umană - iar religia este cea mai populară ficțiune care a existat vreodată. 
 Old age is the lubricant of belief. When death knocks at the door, scepticism flies out of the window.
[spoiler] Carlos Ruiz Zafón nu oferă răspunsuri satisfăcătoare pentru a dezlega misterul din Jocul ingerului, lăsând interpretările la latitudinea cititorului (însă nu pot spune că asta m-a deranjat neapărat). Andreas Corelli, care, după toate aparențele, este Lucifer în persoană, poate fi totodată dedublarea personalității lui David Martín, de care el nu este conștient. Sau poate că este vorba de un joc diavolesc în care Corelli, ca un întunecat înger păzitor, calcă pe urmele lui David și termină ceea ce a început acesta. Sunt numeroase amănunte care indică o dublă personalitate, asemănătoare cu cea a protagonistului din Fight Club: violatorii bătuți, pe care David nu i-a atins, broșa pe care o găsește în locul în care a fost agresată Cristina, tumoarea care, după toate aparențele, nu a existat niciodată. Desigur, rămân lucruri de domeniul fantasticului care nu pot fi explicate, poate doar prin faptul că sunt halucinațiile unei minți bolnave: faptul că David nu îmbătrânește, întoarcerea Cristinei sub forma unei fetițe, iar de Corelli nu mai amintesc, pentru că nimic nu este normal (sau real?) în ceea ce-l privește. [spoiler]
 There is nothing in the path of life that we don’t already know before we started. Nothing important is learned, it is simply remembered.