Dacă sunteţi drăguţ să mă urmaţi, domnule Martin, o să vă conduc în biroul domnului doctor Sanjuan.
- Cum se simte domnişoara Sagnier? Pot s-o văd? Încă un zâmbet uşor şi impenetrabil.
- Pe aici, vă rog.
Camera descria un dreptunghi fără ferestre, încastrat între patru pereţi zugrăviţi în albastru şi luminat de două lămpi care atârnau de tavan şi emiteau o lumină metalică. Singurele trei obiecte din încăpere erau o masă goală şi două scaune. Aerul mirosea a dezinfectant şi era frig. Infirmiera o denumise birou, însă, după zece minute de aşteptare de unul singur, ţintuit într-unul din cele două
scaune, nu puteam vedea altceva decât o celulă. Uşa era închisă, însă chiar şi aşa puteam auzi voci, uneori ţipete izolate, între pereţi. Începeam să pierd noţiunea timpului pe care mi-l petrecusem acolo când uşa s-a deschis şi un bărbat între treizeci şi patruzeci de ani a intrat, echipat cu un halat alb şi un zâmbet la fel de îngheţat ca aerul care apăsa încăperea. Doctorul Sanjuan, am presupus eu. A înconjurat masa şi a luat loc în scaunul de pe partea cealaltă. Şi-a rezemat mâinile pe masă şi m-a observat cu o vagă curiozitate preţ de câteva clipe, înainte să deschidă gura.
- Am înţeles că sunteţi după un drum lung şi probabil că sunteţi obosit, dar aş dori să ştiu de ce nu-i aici domnul Pedro Vidal, zise el în cele din urmă.
- N-a putut să vină.
Doctorul mă observa aşteptând, fără să clipească. Avea o privire rece şi acea expresie aparte a celor care nu aud, ci ascultă.
- Pot s-o văd?
- Nu puteţi vedea pe nimeni dacă mai înainte nu-mi spuneţi adevărul şi nu aflu ce căutaţi aici.
Am suspinat şi am încuviinţat. Nu bătusem o sută cincizeci de kilometri ca să mint.
- Mă numesc Martin. David Martin. Sunt prieten cu Cristina Sagnier.
- Aici o numim doamna Vidal.
- Nu mă interesează cum o numiţi dumneavoastră. Vreau s-o văd. Acum.
Doctorul oftă.
- Dumneavoastră sunteţi scriitorul?
M-am ridicat în picioare nerăbdător.
- Ce fel de loc e ăsta? De ce n-o pot vedea acum?
- Luaţi loc. Vă rog. Vă implor.
Doctorul arătă spre scaun şi aşteptă până m-am aşezat la loc.
- Pot să vă întreb când a fost ultima oară când aţi văzut-o sau când aţi vorbit cu ea?
- Acum ceva mai mult de o lună, am răspuns. De ce?
- Ştiţi dacă cineva a mai văzut-o sau a mai vorbit cu ea după dumneavoastră?
- Nu. Nu ştiu. Ce se petrece aici?
Doctorul îşi duse mâna dreaptă la gură, cântărindu-şi cuvintele.
- Domnule Martin, mă tem că am veşti proaste. Am simțit cum mi se face un nod în stomac.
- Ce s-a întâmplat?
Doctorul mă privi fără să-mi răspundă şi, pentru prima oară, mi s-a părut că întrezăresc în privirea lui un crâmpei de îndoială.
- Nu ştiu, zise el.
Am străbătut un coridor scurt, flancat de uşi metalice.
Doctorul Sanjuan mergea în faţa mea, ţinând în mână o legătură de chei. Mi s-a părut că aud îndărătul uşilor glasuri care şopteau, la trecerea noastră, sufocate, între râsete şi plânsete. Camera se afla la capătul culoarului. Doctorul deschise uşa şi se opri în prag, privindu-mă fără nici o expresie.
- Aveţi cincisprezece minute, zise el.
Am intrat în cameră şi l-am auzit pe doctor închizând uşa în spatele meu. Dinaintea mea se deschidea o încăpere cu tavanul înalt şi cu pereţi albi, care se reflectau pe o pardoseală de dale lucioase. Într-o parte era un pat metalic gol, acoperit cu o perdea de tifon. Pe o fereastră largă se puteau contempla grădina înzăpezită, copacii şi, mai încolo, conturul lacului. Nu am zărit-o decât când am înaintat câţiva paşi.
Şedea într-un fotoliu, în faţa ferestrei. Purta o cămaşă de noapte albă şi avea părul strâns într-o coadă. Am ocolit fotoliul şi am privit-o. Ochii i-au rămas nemişcaţi. Când am îngenuncheat lângă ea, nici măcar n-a clipit. Când mi-am pus mâna pe mâna ei, nu i s-a clintit nici un muşchi. Atunci am observat bandajele care îi acopereau braţele, de la încheieturi până la coate, şi legăturile care o ţineau lipită de scaun. I-am mângâiat obrazul, culegând o lacrimă care îi luneca pe chip.
- Cristina, am şoptit.
Privirea ei rămase fixată spre nicăieri, străină de prezenţa mea. Am tras un scaun şi m-am aşezat în faţa ei.
- Sunt David, am şoptit.
Vreme de un sfert de ceas am rămas amândoi aşa, în tăcere, cu mâna ei într-a mea, cu privirea ei rătăcită şi cuvintele mele rămase iară răspuns. La un moment dat, am auzit cum uşa se deschide din nou şi am simţit cum cineva mă apucă de braţ cu delicateţe şi trage de mine. Era doctorul Sanjuan.
M-am lăsat condus până pe coridor fără să opun rezistenţă. Doctorul a închis uşa şi m-a însoţit înapoi în biroul acela îngheţat. M-am prăbuşit în scaun şi m-am uitat la el, incapabil să articulez un cuvânt.
- Vreţi să vă las singur câteva minute? întrebă el.
