Mă privi cu un amestec ciudat de milă şi invidie.
- Şi eu o preţuiesc, domnule Martin. În lunile pe care Cristina şi le-a petrecut aici, în vizită la tatăl ei... am devenit prieteni buni. Bănuiesc că nu v-a vorbit despre mine, şi se prea poate să nu fi avut motiv s-o facă. A fost o perioadă foarte dificilă pentru ea. Mi-a mărturisit multe lucruri, şi eu ei la fel, lucruri pe care nu le-am mai zis niciodată nimănui. De fapt, chiar am cerut-o în căsătorie, ca să
vedeţi că aici şi noi, medicii, suntem puţin duşi. Bineînţeles că m-a respins. Nu ştiu de ce vă
povestesc toate astea.
- Dar se va face din nou bine, nu-i aşa, domnule doctor?
Îşi va reveni...
Doctorul Sanjuan îşi mută privirea spre foc, zâmbind cu tristeţe.
- Aşa sper, răspunse el.
- Vreau s-o iau cu mine.
Doctorul ridică sprâncenele.
- S-o luaţi cu dumneavoastră? Unde?
- Acasă.
- Domnule Martin, permiteţi-mi să vă vorbesc cinstit.
Pe lângă faptul că nu sunteţi rudă directă şi nici, bineînţeles, soţul pacientei, ceea ce reprezintă o simplă cerinţă legală, Cristina nu-i în situaţia de a pleca cu nimeni nicăieri.
- Stă mai bine aici, închisă într-o casă mare cu dumneavoastră, legată de un scaun şi drogată? Să
nu-mi spuneţi că aţi mai cerut-o încă o dată de soţie.
Doctorul mă observă îndelung, înghiţind ofensa pe care, evident, i-o produseseră cuvintele mele.
- Domnule Martin, mă bucur că vă aflaţi aici fiindcă eu cred că, împreună, o s-o putem ajuta pe Cristina. Cred că prezenţa dumneavoastră o să-i permită să iasă de unde s-a refugiat. Cred asta fiindcă singurul lucru pe care l-a rostit în ultimele două săptămâni e numele dumneavoastră. Orice s-o fi petrecut, cred că avea legătură cu dumneavoastră.
Doctorul mă privea ca şi cum aştepta ceva de la mine, ceva care să-i răspundă la toate întrebările.
- Cred că m-a părăsit, am început eu. Urma să plecăm în călătorie, să renunţăm la tot. Şi am plecat să iau bilete de tren şi să fac un comision. N-am lipsit mai mult de nouăzeci de minute. Când m-am întors acasă, Cristina plecase.
- S-a întâmplat ceva înainte să fi plecat dânsa? V-aţi certat?
Mi-am muşcat buzele.
- N-aş numi-o ceartă.
- Cum aţi numi-o?
- Am surprins-o uitându-se prin hârtiile la care lucram şi cred că a jignit-o ceea ce probabil a interpretat ca neîncredere din partea mea.
- Era ceva important?
- Nu. Un simplu manuscris, o ciornă.
- Pot să vă întreb ce fel de manuscris era?
Am şovăit.
- O poveste.
- Pentru copii?
- Să spunem că pentru un public de familie.
- Înţeleg.
- Nu, nu cred că înţelegeţi. N-a fost nici o ceartă. Cristina era doar un pic supărată fiindcă nu i-am dat voie să arunce o privire, atât şi nimic mai mult. Când m-am despărţit de ea era bine, pregătea nişte bagaje. Manuscrisul acela n-are nici o importanţă.
Doctorul clătină afirmativ din cap, mai mult din politeţe decât din convingere.
- Ar fi posibil ca, în timpul cât aţi lipsit, cineva s-o fi vizitat acasă la dumneavoastră?
- Nimeni în afară de mine nu mai ştia că se află acolo.
- Vă vine în minte vreun motiv pentru care să se fi hotărât să plece de acasă înainte să vă
întoarceţi?
- Nu. De ce?