aştepta întotdeauna era gol. Alarmat, am căutat în jur şi am găsit-o chircită pe jos, făcută ghem într-un colţ, îmbrăţişându-şi genunchii, cu chipul scăldat în lacrimi. Când m-a văzut, a zâmbit şi am înţeles că m-a recunoscut. Am îngenuncheat lângă ea şi am îmbrăţişat-o. Nu cred să fi fost vreodată atât de fericit ca în acele clipe nenorocite, când i-am simţit răsuflarea în faţă şi am văzut că un crâmpei de lumină îi revenise în ochi.
- Unde-ai fost? m-a întrebat.
În acea după-amiază, doctorul Sanjuan mi-a dat voie să o scot la plimbare timp de un ceas. Am mers până la lac şi ne-am aşezat pe o bancă. A început să-mi vorbească despre un vis pe care l-a avut, povestea unei fetiţe care trăia într-un oraş labirintic şi întunecat, ale cărui străzi şi clădiri erau vii şi se hrăneau cu sufletele locuitorilor săi. În visul ei, ca în povestirea pe care i-o tot citisem zile în şir, fetiţa reuşea să scape şi ajungea la o platformă întinsă deasupra unei mări nesfârşite. Umbla de mână cu un străin fără nume şi fără chip, care o salvase şi care acum o conducea până la capătul acelei punţi de scânduri întinsă peste ape, unde cineva o aştepta, o persoană pe care nu apuca să o vadă, fiindcă visul ei, ca şi povestea pe care i-o tot citisem, era neterminat.
Cristina îşi amintea vag de Vila San Antonio şi de doctorul Sanjuan. A roşit când mi-a zis că, după
cum credea ea, acesta o ceruse în căsătorie în urmă cu o săptămână. În ochii ei, timpul şi spaţiul se confundau. Uneori credea că tatăl ei era internat într-una din camere şi că ea venise să-l viziteze. În clipa următoare, nu-şi mai amintea cum ajunsese acolo, iar în anumite momente nici nu se mai întreba.
Își aducea aminte că m-am dus să cumpăr nişte bilete de tren şi, din când în când, se referea la dimineaţa aceea în care dispăruse ca şi cum ar fi fost cu o zi în urmă. Uneori mă confunda cu Vidal şi îmi cerea iertare. Alteori, teama îi întuneca fata şi începea să tremure.
- Vine, spunea ea. Trebuie să plec. Înainte să te vadă. Atunci se cufunda într-o tăcere îndelungată, străină de prezenţa mea şi de lume, ca şi când ceva ar fi târât-o într-un loc îndepărtat, de neatins.
După ce au trecut câteva zile, convingerea că Cristina şi-a pierdut uzul raţiunii a început să-mi pătrundă adânc în suflet. Speranţa din primul moment s-a înnegrit de amărăciune şi, uneori, când mă
întorceam noaptea în odaia de la hotel, simţeam cum se cască în mine acea prăpastie de beznă şi ură
pe care o credeam uitată. Doctorul Sanjuan, care mă observa cu aceeaşi răbdare şi tenacitate cu care îşi trata pacienţii, mă prevenise că aşa se va întâmpla.
- Nu trebuie să-ţi pierzi speranţa, prietene, zicea el. Facem progrese mari. Ai încredere.
Eu încuviinţam docil şi reveneam zi de zi la sanatoriu, ca s-o iau pe Cristina la plimbare până la lac, să ascult acele amintiri visate pe care mi le istorisise de zeci de ori, însă pe care ea le descoperea din nou în fiecare zi. În fiecare zi mă întreba unde am fost, de ce nu m-am întors după ea, de ce am lăsat-o singură. În fiecare zi mă privea din cuşca ei nevăzută şi mă ruga s-o îmbrăţişez. În fiecare zi, când îmi luam rămas-bun de la dânsa, mă întreba dacă o iubesc, iar eu îi răspundeam mereu la fel.
- Te voi iubi mereu, spuneam eu. Mereu.
Într-o noapte, m-au trezit nişte bătăi în uşa camerei. Era ora trei dimineaţa. M-am târât până la uşă, năucit, şi m-am pomenit în prag cu una din infirmierele de la sanatoriu.
- Doctorul Sanjuan mi-a cerut să vin după dumneavoastră.
- Ce s-a întâmplat?
Zece minute mai târziu, intram pe poarta Vilei San Antonio.
Ţipetele se puteau auzi din grădină. Cristina blocase uşa camerei pe dinăuntru. Doctorul Sanjuan, care arăta ca şi cum n-ar fi dormit de o săptămână, împreună cu doi infirmieri, încercau să forţeze uşa. Dinăuntru se putea auzi cum Cristina ţipă şi izbeşte în pereţi, răsturnând mobilele şi distrugând tot ce întâlnea în cale.
- Cine-i acolo, cu ea? am întrebat eu cu sângele îngheţat în vine.
- Nimeni, răspunse doctorul.
- Dar vorbeşte cu cineva... am protestat eu.
- E singură.
Un supraveghetor sosi în grabă, aducând un levier mare din metal.
- E tot ce-am găsit, zise el.
Doctorul încuviinţă şi supraveghetorul vârî levierul în gaura cheii şi începu să forţeze.
- Cum s-a putut încuia pe dinăuntru? am întrebat.
- Nu ştiu...
Pentru prima oară mi s-a părut că citesc frica pe chipul doctorului, care îmi evita privirea.
Supraveghetorul era pe punctul de a sparge broasca cu levierul când, dintr-odată, de cealaltă parte a uşii s-a făcut linişte.
- Cristina! strigă doctorul.
Nu primi nici un răspuns. Uşa a cedat în sfârşit şi s-a deschis brusc spre interior. L-am urmat pe doctor în cameră, care era cufundată în semiîntuneric. Fereastra era deschisă şi un vânt îngheţat inunda încăperea. Scaunele, mesele şi fotoliile erau răsturnate. Pereţii erau mânjiţi cu ceea ce părea o dâră trasată fără noimă cu vopsea neagră. Era sânge. Nici urmă de Cristina.
Infirmierii au dat fuga pe balcon şi au scrutat grădina, în căutarea unor urme de paşi prin zăpadă.
Doctorul se uita într-o parte şi în cealaltă, după Cristina. Atunci am auzit un râset care venea din camera de baie. M-am apropiat de uşă şi am deschis-o. Pe jos era plin de cioburi. Cristina şedea pe pardoseală, rezemată de cada metalică, asemenea unei păpuşi stricate. Mâinile şi picioarele îi sângerau, presărate cu tăieturi şi aşchii de sticlă. Sângele încă mai luneca prin crăpăturile oglinzii pe care o distrusese cu pumnii. Am luat-o în braţe şi i-am căutat privirea. Mi-a zâmbit.
- Nu l-am lăsat să intre, zise ea.
- Pe cine?
- Voia să uit, dar nu l-am lăsat să intre, repetă ea.
Doctorul îngenunche lângă mine şi examină tăieturile şi rănile care acopereau trupul Cristinei.
- Te rog, şopti el dându-mă la o parte. Nu acum.
Unul din infirmieri dăduse fuga după o targă. I-am ajutat să o întindă pe Cristina şi am ţinut-o de mână în timp ce o duceau într-un cabinet, unde doctorul Sanjuan i-a injectat un calmant care, în doar câteva secunde, a făcut-o să-şi piardă cunoştinţa. I-am rămas alături, uitându-mă în ochii ei, până
când privirea i s-a preschimbat într-o oglindă goală, iar una din infirmiere m-a luat de un braţ şi m-a scos din cabinet. Am rămas acolo, în mijlocul unui coridor cufundat în semiîntuneric, care mirosea a dezinfectant, cu mâinile şi hainele pătate de sânge. M-am rezemat de perete şi m-am lăsat să alunec pe pardoseală.
