- Sunt doar nişte întrebări, domnule Martin. Încerc să lămuresc ce s-a petrecut între momentul când aţi văzut-o ultima oară şi apariţia ei aici.
- A zis dânsa ce sau cine a intrat în ea?
- E un fel de-a spune, domnule Martin. Nimic n-a intrat în Cristina. Nu rareori, pacienţii care au suferit o experienţă traumatizantă simt prezenţa unor rude decedate sau a unor persoane imaginare, inclusiv că se refugiază în mintea lor şi rup legăturile cu exteriorul. E o reacţie emoţională, un mod de a se apăra de sentimente sau emoţii inacceptabile. Nu asta trebuie să vă preocupe acum. Ceea ce contează şi ceea ce ne va ajuta este că, dacă există cineva important pentru ea acum, acela sunteţi dumneavoastră. Din lucruri pe care mi le-a spus la vremea lor şi care au rămas între noi, ca şi din ce am observat în aceste ultime săptămâni, ştiu că Cristina vă iubeşte, domnule Martin. Vă iubeşte aşa cum n-a mai iubit niciodată pe nimeni şi, cu siguranţă, aşa cum nu mă va iubi niciodată pe mine. De aceea vă rog să mă ajutaţi, să nu vă lăsaţi orbit de teamă sau de resentimente şi să mă ajutaţi, fiindcă
amândoi vrem acelaşi lucru. Amândoi vrem ca Cristina să poată ieşi din acest loc.
Am încuviinţat ruşinat.
- Iertaţi-mă dacă mai înainte...
Doctorul îşi ridică mâna, făcându-mă să tac. Se sculă în picioare şi îşi puse paltonul. Mi-a întins mana, pe care i-am strâns-o.
- Vă aştept mâine, zise el.
- Vă mulţumesc, domnule doctor.
- Eu vă mulţumesc. Pentru că îi săriţi în ajutor.
A doua zi, de dimineaţă, am plecat de la hotel când soarele începea să se ridice deasupra lacului îngheţat. Un grup de copii se jucau la malul heleşteului aruncând cu pietre şi încercând să nimerească
un borcan înţepenit în gheaţă. Nu mai ningea şi se puteau vedea munţii albi în depărtare şi nori mari trecători, care lunecau pe cer ca nişte monumentale cetăţi de aburi. Am ajuns la sanatoriul de la Vila San Antonio cu puţin înainte de ora nouă. Doctorul Sanjuan mă aştepta în grădină, cu Cristina. Şedeau la soare şi doctorul ţinea mâna Cristinei într-a lui, în timp ce-i vorbea. Ea abia îl privea. Când m-a zărit traversând grădina, doctorul mi-a făcut semn să mă apropii. Îmi reţinuse un scaun în faţa Cristinei. M-am aşezat şi am privit-o, în timp ce ochii ei îi fixau pe ai mei, fără a mă vedea.
- Cristina, uite cine a venit, zise doctorul.
Am luat mâna Cristinei şi m-am apropiat de ea.
- Vorbiţi-i, zise doctorul.
Am încuviinţat, pierdut în acea privire absentă, negăsindu-mi cuvintele. Doctorul s-a ridicat în picioare şi ne-a lăsat singuri. L-am văzut dispărând în sanatoriu, nu înainte de a-i indica unei infirmiere să nu ne scape din ochi. Am ignorat prezenţa infirmierei şi mi-am tras scaunul lângă
Cristina. I-am dat la o parte părul de pe frunte şi mi-a zâmbit.
- Îţi aminteşti de mine? am întrebat-o.
Îmi puteam vedea reflexul în ochii ei, însă nu ştiam dacă mă vede sau dacă îmi poate auzi glasul.
- Doctorul mi-a zis că în curând o să te faci bine şi o să putem merge acasă. Oriunde vei vrea. M-am gândit să las casa cu turn şi să plecăm foarte departe, aşa cum voiai. Unde nimeni nu ne cunoaşte şi nimănui nu-i pasă cine suntem şi de unde venim.
Mâinile îi fuseseră acoperite cu mănuşi de lână, care îi ascundeau bandajele de pe braţe. Pierduse în greutate şi avea cute adânci în piele, buzele crăpate şi ochii stinşi şi fără viaţă. M-am limitat să
zâmbesc şi să-i mângâi faţa şi fruntea, vorbind necontenit, spunându-i cât de dor mi-a fost de ea şi cum am căutat-o pretutindeni. Am petrecut astfel două ceasuri, până când doctorul a revenit cu o infirmieră şi au dus-o înăuntru. Am rămas acolo, aşezat în grădină, neştiind încotro s-o apuc, până
când l-am văzut reapărând în uşă pe doctorul Sanjuan, S-a apropiat şi a luat loc lângă mine.
- N-a spus un cuvânt, am zis eu. Cred că nici nu şi-a dat seama că sunt aici...
- Vă înşelaţi, stimate prietene, îmi replică el. Acesta e un proces lent, dar vă asigur că prezenţa dumneavoastră o ajută, şi încă mult.
Am încuviinţat, acceptând mila şi minciuna caritabilă a doctorului.
- Mâine vom încerca din nou, zise el.
Era abia ora amiezii.
- Şi ce să fac până mâine? am întrebat.
- Nu sunteţi scriitor? Scrieţi. Scrieţi ceva pentru ea.
9
M-am întors la hotel pe marginea lacului. Portarul mi-a arătat cum să găsesc singura librărie din sat, de unde am cumpărat nişte coli de hârtie şi un stilou, care era acolo din vremuri imemoriale.
Odată înarmat, m-am închis în camera mea. Am mutat masa în dreptul ferestrei şi am cerut un termos cu cafea. Mi-am petrecut aproape o oră privind lacul şi munţii din depărtare, înainte de a scrie măcar un cuvânt. Mi-am amintit de fotografia cea veche pe care mi-o dăruise Cristina, imaginea aceea care înfăţişa o copilă înaintând pe o platformă de lemn îndreptată spre mare şi al cărei mister îi înşelase mereu memoria. Mi-am imaginat că urcam pe acea platformă, că paşii mă purtau după ea şi, încet-încet, cuvintele au început să curgă, iar în timp ce scriam, a început să se închege o povestioară. Am ştiut că voi scrie povestea pe care Cristina nu şi-a putut-o aminti niciodată, povestea care o purtase, în copilărie, să păşească peste acele ape strălucitoare, de mână cu un străin. Aveam să scriu povestea acelei amintiri care n-a existat niciodată, memoria unei vieţi furate. Imaginile şi lumina care se iveau printre fraze m-au purtat din nou în acea veche Barcelonă întunecată, care ne-a zămislit pe amândoi.
Am scris până când soarele a apus şi în termos n-a mai rămas picătură de cafea, până când lacul îngheţat s-a aprins de la luna albastră şi m-au durut ochii şi mâinile. Am lăsat stiloul să cadă şi am dat la o parte colile de pe masă. Când portarul a bătut la uşă ca să mă întrebe dacă mai cobor să iau cina, nu l-am auzit. Căzusem într-un somn adânc, visând în sfârşit şi crezând că cuvintele, inclusiv ale mele, au puterea de a vindeca.
Au trecut patru zile în care am făcut mereu acelaşi lucru.
Mă trezeam în zori şi ieşeam în balconul camerei să văd soarele zugrăvind în roşu lacul din faţa mea. Ajungeam la sanatoriu pe la opt şi jumătate dimineaţa şi, de obicei, îl găseam pe doctorul Sanjuan şezând pe treptele de la intrare şi contemplând grădina cu o ceaşcă de cafea aburindă în mâini.
- Nu dormiţi niciodată, domnule doctor? îl întrebam.
- Nu mai mult ca dumneavoastră, replica el.
Pe la ora nouă, doctorul mă conducea până la camera Cristinei şi îmi deschidea uşa. Ne lăsa singuri. Întotdeauna o găseam şezând în acelaşi fotoliu, în dreptul ferestrei. Trăgeam mai aproape unul din scaune şi îi luam mâna. Abia îmi recunoștea prezenta. Apoi începeam că citesc paginile pe care le scrisesem pentru ea cu o noapte în urmă. În fiecare zi începeam să citesc de la capăt. Uneori întrerupeam lectura şi, când îmi ridicam privirea, mă uimea să descopăr pe buzele ei urma unui zâmbet. Îmi petreceam ziua cu ea, până când doctorul se întorcea pe înserate şi mă ruga să plec. Apoi mă târam pe străzile pustii, prin ninsoare, şi reveneam la hotel, mâncam ceva şi urcam în cameră, ca să scriu mai departe, până când oboseala mă biruia. Zilele şi-au pierdut numele.
În ziua a cincea am intrat în camera Cristinei ca în fiecare dimineaţă, dar fotoliul în care mă
