Am făcut din cap semn că da. Doctorul s-a retras şi, ieşind, a apropiat uşa. Mi-am privit mâna dreaptă, care tremura, şi am strâns pumnul. Acum, abia mai simţeam frigul din acea cameră şi nici n-am mai putut să aud ţipetele şi glasurile care se filtrau prin pereţi. N-am mai ştiut decât că n-am aer şi că trebuie să ies din locul acela.
8
Doctorul Sanjuan m-a găsit în sala de mese de la Hotel del Lago, şezând în faţa focului în compania unei farfurii de care nu mă atinsesem. Nu mai era nimeni, cu excepţia unei cameriste care trecea printre mesele goale şi lustruia cu o cârpă tacâmurile aflate pe feţele de masă. Dincolo de geamuri se înnoptase şi zăpada cădea încetişor, ca o pulbere de sticlă albastră. Doctorul veni la masa mea şi îmi zâmbi.
- Am bănuit că o să vă găsesc aici, zise el. Toţi străinii ajung aici. Aici mi-am petrecut eu prima noapte, când am ajuns în satul ăsta, acum zece ani. Ce cameră v-au dat?
- Se pare că preferata tinerilor căsătoriţi, cu vedere spre lac.
- Să nu-i credeţi. Aşa spun despre toate.
În afara incintei sanatoriului şi fără halatul alb, doctorul Sanjuan arăta mai relaxat şi mai binevoitor.
- Fără uniformă aproape că nu v-am recunoscut, am zis eu în treacăt.
- În medicină e ca în armată. Fără rasă nu eşti călugăr, replică el. Cum vă simţiţi?
- Bine. Am avut şi zile mai proaste.
- Aha. Nu v-am mai găsit când m-am întors în birou să vă caut.
- Simţeam nevoia să iau puţin aer.
- Vă înţeleg. Dar speram că veţi fi mai puţin impresionabil.
- De ce?
- Fiindcă am nevoie de dumneavoastră. Mai bine zis, Cristina are nevoie de dumneavoastră.
Am înghiţit în sec.
- Probabil vă gândiţi că sunt un laş, am zis eu. Doctorul negă.
- De cât timp e aşa?
- De câteva săptămâni. Practic, de când a ajuns aici. S-a agravat cu timpul.
- E conştientă unde se află? Doctorul ridică din umeri.
- E greu de ştiut.
- Ce-a păţit?
Doctorul Sanjuan oftă.
- Acum patru săptămâni, a fost găsită, nu foarte departe de aici, în cimitirul satului, întinsă pe piatra de mormânt a tatălui ei. Suferea de hipotermie şi delira. A fost adusă la sanatoriu fiindcă unul dintre agenţii Gărzii Civile a recunoscut-o de când şi-a petrecut câteva luni aici, anul trecut, în vizită
la tatăl ei. Multă lume din sat o cunoştea. Am internat-o şi a stat sub observaţie vreo două zile. Era deshidratată şi probabil nu mai dormise de câteva zile. Din când în când redevenea conştientă. Când se întâmpla asta, vorbea de dumneavoastră. Spunea că sunteţi într-un mare pericol. M-a pus să jur că
nu voi anunţa pe nimeni, nici pe soţul ei, pe nimeni, până când n-o va putea face ea însăşi.
- Chiar şi aşa, de ce nu i-aţi dat de veste lui Vidal despre cele întâmplate?
- Aş fi făcut-o, dar... Vi se va părea absurd.
- Ce anume?
- Am avut convingerea că fugea şi m-am gândit că datoria mea era s-o ajut.
- Fugea de cine?
- Nu sunt sigur, zise el cu o expresie ambiguă.
- Ce-mi ascundeţi, domnule doctor?
- Sunt un simplu medic. Există lucruri pe care nu le înţeleg.
- Ce lucruri?
Doctorul Sanjuan zâmbi nervos.
- Cristina crede că ceva, sau cineva, a intrat în ea şi vrea s-o distrugă.
- Cine?
- Ştiu doar că ea crede că are legătură cu dumneavoastră şi că e cineva sau ceva de care se teme.
De aceea cred că nimeni n-o mai poate ajuta. De aceea nu l-am anunţat pe Vidal, aşa cum ar fi fost de datoria mea. Fiindcă ştiam că, mai devreme sau mai târziu, o să vă faceţi apariţia.