- Ştiţi unde este? mă întrebă el.
- Cred că da, am murmurat.
Mi s-a părut atunci că aud o voce de peste drum şi că zăresc o umbră cu o siluetă familiară care se contura în vestibulul Teatrului Liceu. Vidal nu rezistase nici măcar la primul act. Pep se întoarse o secundă ca să răspundă la chemarea stăpânului, iar când a vrut să-mi spună să mă ascund, eu mă
pierdusem deja în noapte.
6
Chiar şi de la distanţă, aveau acel aspect inconfundabil al veştilor proaste. Jarul unei ţigări în albastrul nopţii, siluetele rezemate de negrul zidurilor şi volutele de abur din răsuflarea celor trei indivizi care păzeau portalul casei cu turn. Inspectorul Victor Grandes, însoţit de cei doi câini de pază ai săi, Marcos şi Castelo, alcătuiau un comitet de întâmpinare. Nu era greu să-ţi imaginezi că
găsiseră deja trupul Aliciei Marlasca pe fundul piscinei casei sale din Sarria şi că urcasem mai multe poziţii pe lista neagră. De cum i-am zărit, m-am oprit şi m-am cufundat în întunericul străzii. I-am observat câteva clipe, asigurându-mă că n-au băgat de seamă că sunt de faţă, la doar vreo cincizeci de metri. Am desluşit profilul lui Grandes în lumina felinarului care atârna de faţadă. M-am retras încetişor, la adăpostul întunericului ce inunda străzile, şi m-am strecurat pe prima străduţă, pierzându-mă în desişul de pasaje şi arce din cartierul Ribera.
Zece minute mai târziu, ajungeam la intrarea gării Estacion de Francia. Ghişeele erau deja închise, dar încă se puteau vedea trenuri aliniate la peron, sub marea boltă de sticlă şi oţel. Am consultat tabelul orarelor şi am constatat că, aşa cum mă temusem, nu mai exista nici o plecare până a doua zi.
Nu puteam risca să mă întorc acasă şi să dau peste Grandes şi compania. Ceva îmi spunea că, de data asta, vizita mea la comisariat avea să fie cu masă şi casă şi că nici bunele oficii ale avocatului Valera nu vor mai izbuti să mă scoată atât de uşor ca data trecută.
Am hotărât să-mi petrec noaptea într-un hotel modest, vizavi de clădirea Bursei, în piaţa Palacio, unde legenda spunea că locuiau câteva cadavre în viaţă ale unor foşti speculatori, cărora lăcomia şi aritmetica făcută după ureche nu le-au picat tocmai bine. Am ales o asemenea văgăună fiindcă am presupus că acolo nici Doamna cu Coasa nu va veni să mă caute. M-am înregistrat sub numele de Antonio Miranda şi am plătit anticipat. Portarul, un individ cu aspect de moluscă, ce părea încrustat în ghereta ce funcţiona pe post de recepţie, depozit de prosoape şi magazin de suveniruri, îmi întinse cheia, o bucată de săpun marca "El Cid Campeador" care puţea a leşie şi care mi s-a părut folosită, şi m-a informat că dacă îmi era pe plac compania feminină îmi putea trimite o cameristă poreclită
Chioara, de îndată ce va reveni dintr-o vizită la domiciliu.
- O să vă lase ca nou, mă asigură el.
Am declinat oferta invocând un început de lumbago şi am apucat-o pe scări urându-i noapte bună.
Camera avea aspectul şi dimensiunile unui sarcofag. O simplă privire m-a convins să mă întind îmbrăcat pe pat, în loc să mă vâr în aşternut şi să fraternizez cu ce-o mai fi conţinut acesta. M-am acoperit cu o pătură destrămată pe care am găsit-o în şifonier - şi care, dacă era vorba de mirosit, cel puţin mirosea a naftalină - şi am stins lumina, încercând să-mi imaginez că mă aflu într-un fel de apartament pe care cineva cu o sută de mii de franci în bancă şi-l putea permite. Abia am izbutit să
pun geană pe geană.
Am părăsit hotelul în toiul dimineţii şi m-am îndreptat spre gară. Am cumpărat un bilet de clasa întâi, cu speranţa că voi dormi în tren tot timpul cât nu putusem dormi în acea văgăună şi, văzând că
mai am la dispoziţie douăzeci de minute până la plecare, m-am îndreptat spre şirul de cabine cu telefoane publice. I-am dat operatoarei numărul pe care mi-l lăsase Ricardo Salvador, acela al vecinilor lui de dedesubt.
- Aş dori să vorbesc cu Emilio, vă rog.
- La aparat.
- Mă numesc David Martin. Sunt un prieten al domnului Ricardo Salvador. Mi-a spus că îl pot suna la acest număr în caz de urgenţă.
- Să vedem... Puteţi aştepta un moment, ca să-l anunţăm? M-am uitat la ceasul gării.
- Da. Aştept. Mulţumesc.
Au trecut mai bine de trei minute până când am auzit paşi apropiindu-se şi glasul lui Ricardo Salvador m-a liniştit pe deplin.
- Domnule Martin? Sunteți bine?
- Da.
- Slavă Domnului. Am citit în ziar despre treaba cu Roures şi eram foarte îngrijorat pentru dumneavoastră. Unde sunteţi?
- Domnule Salvador, acum nu prea am timp. Trebuie să dispar din oraş.
- Sigur sunteţi bine?
- Da. Ascultaţi-mă. Alicia Marlasca a murit.
- Văduva? A murit?
O tăcere lungă. Mi s-a părut că Salvador plânge înăbuşit şi m-am blestemat că i-am dat vestea cu atâta lipsă de delicateţe.
- Mai sunteţi acolo?
- Da...
- V-am sunat să vă avertizez să fiţi cu mare băgare de seamă. Irene Sabino e în viață si m-a urmărit. Este cineva cu ea. Cred că Jaco.
- Jaco Corbera?
- Nu sunt sigur că este el. Cred că cei doi ştiu că mă aflu pe urmele lor şi încearcă să-i reducă la tăcere pe toţi cei care au stat de vorbă cu mine. Mi se pare că aveaţi dreptate...
- Dar de ce s-ar fi întors Jaco acum? întrebă Salvador.
N-are sens.
- Nu ştiu. Acum trebuie să plec. Voiam doar să vă previn.
- Pentru mine să nu vă faceţi griji. Dacă ticălosul acela vine să mă viziteze, sunt pregătit. De douăzeci şi cinci de ani aştept.