Şeful gării anunţă, fluierând, plecarea trenului.
- Să nu vă încredeţi în nimeni. Mă auziţi? O să vă sun de îndată ce revin în oraş.
- Mulţumesc pentru telefon, domnule Martin. Aveţi mare grijă.
7
Trenul începea să lunece pe peron când m-am refugiat în compartiment şi mi-am dat drumul să cad pe locul meu. M-am lăsat în voia adierii călduţe a caloriferului şi a hurducăitului molcom. Am lăsat în urmă oraşul, traversând pădurea de coşuri de fabrici care îl înconjura şi scăpând de sub linţoliul de lumină stacojie care îl acoperea. Încetul cu încetul, terenul părăginit al hangarelor şi al trenurilor trase pe linie moartă s-a diluat într-o întindere nesfârşită de câmpii şi dealuri acoperite de case mari şi vile, de păduri şi râuri. Căruţe şi sate se iveau printre vălurile de ceaţă. Gări micuţe se scurgeau pe lângă noi, în timp ce clopotniţe şi gospodării de ţară desenau miraje în depărtare.
La un moment dat am adormit, iar când m-am trezit peisajul se schimbase complet. Traversam văi abrupte şi stânci care se ridicau printre lacuri şi pâraie. Trenul ocolea codri mari, care escaladau coastele munţilor ce păreau să nu se mai sfârşească. Curând, încâlceala de munţi şi tuneluri tăiate în piatră s-a lămurit într-o vale deschisă şi mare, cu câmpii infinite, unde herghelii de cai sălbatici alergau prin zăpadă, iar cătune de case din piatră se desluşeau în depărtare. Vârfurile Pirineilor se ridicau de partea cealaltă, cu coastele înzăpezite aprinse în chihlimbarul amurgului. În faţă, o aglomerare de case şi clădiri se îngrămădea pe un deal. Controlorul şi-a vârât capul pe uşa compartimentului şi mi-a zâmbit.
- Următoarea staţie, Puigcerda, mă anunţă el.
Trenul s-a oprit exalând o furtună de aburi care a inundat peronul. Am coborât şi m-am pomenit învăluit în ceaţa aceea care mirosea a electricitate. În scurt timp, am auzit clopotul şefului de staţie şi trenul reluându-şi mersul. Încetul cu încetul, în timp ce vagoanele se perindau pe şine, conturul gării s-a ridicat ca un miraj în jurul meu. Eram singur pe peron. O perdea subţire de zăpadă cădea, ca o pulbere, cu o lentoare infinită. Un soare roşiatic se arăta spre vest, sub bolta de nori, şi făcea ca zăpada să semene cu un jar aprins. M-am dus spre biroul şefului de gară. I-am bătut în geam. Şi-a ridicat ochii, mi-a deschis uşa şi mi-a oferit o privire lipsită de interes.
- Mi-aţi putea spune cum să găsesc un loc care se numeşte Vila San Antonio?
Şeful de gară îşi arcui o sprânceană.
- Sanatoriul?
- Cred că da.
Şeful de gară adoptă aerul acela meditativ al cuiva care cumpăneşte cum să le ofere indicaţii şi adrese străinilor şi, după ce şi-a recapitulat catalogul de gesturi şi figuri, mi-a prezentat următoarea schiţă de traseu:
- Traversaţi satul, treceţi prin piaţa bisericii şi ajungeţi la lac. De partea cealaltă veţi întâlni un bulevard lung, înconjurat de case mari, care se termină în promenada Rigolisa. Acolo, în colţ, e o casă mare cu trei etaje, înconjurată de o grădină mare. Acela e sanatoriul.
- Ştiţi unde aş putea găsi cazare?
- În drum, veţi trece prin faţă pe la Hotel del Lago.
Spuneţi că v-a trimis Sebas.
- Vă mulţumesc.
- Mult noroc...
Am străbătut străzile pustii ale satului prin ninsoare, căutând profilul turnului bisericii. Pe drum, m-am încrucişat cu câţiva localnici care m-au salutat înclinând din cap şi m-au privit cu coada ochiului. Când am ajuns în piaţă, doi flăcăi care descărcau o căruţă cu cărbuni mi-au indicat drumul spre lac şi, după două minute, am apucat-o pe o stradă care ocolea un iaz mare, alb şi îngheţat. Case cu turnuri ascuţite şi profil seniorial înconjurau lacul şi o promenadă jalonată cu bănci şi arbori alcătuia o centură în jurul uriaşei întinderi de gheaţă în care rămăseseră prinse mici bărci cu vâsle.
M-am apropiat de margine şi m-am oprit să contemplu heleşteul îngheţat care se întindea la picioarele mele. Probabil că stratul de gheaţă era gros de o palmă şi pe alocuri lucea ca un geam mat, insinuând curentul de ape negre care lunecau pe sub acest acoperământ.
Hotel del Lago era o casă cu două etaje, zugrăvită în roşu-închis, aflată chiar lângă heleşteu.
Înainte să-mi continui drumul, m-am oprit să rezerv o cameră pentru două nopţi, pe care am plătit-o anticipat. Portarul m-a informat că hotelul e aproape gol şi m-a lăsat să aleg camera.
- Numărul 101 are o privelişte spectaculoasă în zori, spre lac, mi-a zis el. Dar dacă preferaţi cu vedere spre nord, am...
- Alegeţi dumneavoastră, i-am retezat-o eu indiferent la frumuseţea seniorială a acelei privelişti crepusculare.
- Atunci, numărul 101. În sezonul de vară e preferata tinerilor căsătoriţi.
Mi-a întins cheile acelui presupus apartament nupţial şi m-a informat asupra orarului sălii de mese, pentru cină. I-am spus că mă voi întoarce mai târziu şi l-am întrebat dacă Vila San Antonio era departe. Portarul adoptă aceeaşi expresie pe care o văzusem şi la şeful de gară şi tăgădui cu un zâmbet binevoitor.
- E aici, aproape, la zece minute. Dacă o luaţi pe promenada de la capătul străzii, o s-o vedeţi în fund. N-aveţi cum să n-o găsiţi.
Zece minute mai târziu, mă aflam dinaintea porţii unei grădini mari, presărată cu frunze uscate prinse în zăpadă. Mai încolo, Vila San Antonio se ridica aidoma unei santinele sumbre, învăluită întrun nimb de lumină aurie care se revărsa dinspre ferestrele sale. Am traversat grădina, simţind cum inima îmi bate cu putere şi cum, în ciuda frigului tăios, mâinile îmi asudă. Am urcat treptele care duceau la intrarea principală. Vestibulul era o sală cu pardoseala acoperită cu dale asemenea unei table de şah, care ducea la o scară pe care am zărit o tânără echipată în infirmieră. Aceasta ţinea de mână un bărbat care tremura, părând suspendat pe vecie între două trepte, ca şi când întreaga lui existenţă ar fi rămas capturată într-o suflare.
- Bună seara, zise un glas din dreapta mea.
Avea ochii negri şi severi, trăsăturile tăiate fără nici o urmă de simpatie şi aerul acela grav al cuiva care s-a deprins să nu audă decât veşti proaste. Probabil că avea în jur de cincizeci de ani şi, cu toate că purta aceeaşi uniformă ca şi tânăra infirmieră care-l însoţea pe bătrân, la ea totul emana autoritate şi rang.
- Bună seara. Caut o persoană pe nume Cristina Sagnier.
Am motive să cred că e cazată aici...
Mă observă fără să clipească.
- Aici nu e cazat nimeni, domnule. Acest loc nu-i nici hotel, nici cămin.
- Mă scuzaţi. Sunt după un drum lung, în căutarea acestei persoane...
- Nu vă scuzaţi, zise infirmiera. Pot să vă întreb dacă vă e rudă sau cunoştinţă apropiată?
- Mă numesc David Martin. Cristina Sagnier e aici? Vă rog...
Expresia infirmierei se îmblânzi. A urmat o încercare de zâmbet amabil şi o încuviinţare. Am răsuflat adânc.
- Eu sunt Teresa, infirmiera-şefă din tura de noapte.
