cu cartea pe care şi-o alesese. M-am aşezat lângă ea şi Isabella şi-a rezemat capul pe umărul meu.

- Mulţumesc că m-aţi adus aici, zise ea.

Am înţeles atunci că nu voi mai vedea niciodată locul acela, că eram condamnat să-l visez şi să-i sculptez amintirea în memorie, ştiindu-mă norocos fiindcă putusem să-i străbat culoarele şi să-i ating în trecere secretele. Am închis ochii şi, pentru o clipă, am lăsat acea imagine să mi se întipărească în minte pentru totdeauna. Apoi, neîndrăznind să mai privesc o dată, am luat-o de mână pe Isabella şi m-am îndreptat spre ieşire, lăsând în urmă pentru totdeauna Cimitirul Cărţilor Uitate.

Isabella m-a însoţit până pe cheiul unde aştepta vaporul care urma să mă ducă departe de acel oraş

şi de tot ce cunoscusem până atunci.

- Cum spuneaţi că-l cheamă pe căpitan? întrebă Isabella.

- Caron.

- Nu văd ce-i de râs.

Am îmbrăţişat-o pentru ultima dată şi am privit-o în ochi, în tăcere. Pe drum, ne înţeleseserăm că

nu vor fi gesturi de rămas-bun, nici cuvinte solemne, nici promisiuni de îndeplinit. Când clopotele de la Santa Maria del Mar au bătut miezul nopţii, am urcat la bord. Căpitanul Olmo mi-a urat bun-venit şi s-a oferit să mă conducă până la cabina mea. I-am spus că prefer să aştept. Echipajul a dezlegat odgoanele şi, încet, vasul s-a desprins de chei. M-am postat la pupa, contemplând oraşul care se îndepărta într-o maree de lumini. Isabella a rămas acolo, nemişcată, privind spre ochii mei, până

când cheiul s-a pierdut în beznă şi marele miraj al Barcelonei s-a scufundat în apele negre. Una câte una, luminile oraşului s-au stins în depărtare şi am ştiut că începusem să-mi amintesc.

Epilog

1945

Au trecut cincisprezece ani lungi din acea noapte, când am fugit pentru totdeauna din oraşul blestemaţilor. Pentru mult timp, existenţa mea a fost una a absenţelor, fără alt nume şi fără altă

prezenţă decât acelea ale unui străin pribeag. Am avut o sută de nume şi tot atâtea meserii, dar nici unul dintre ele nu-mi aparţine.

Am dispărut în oraşe infinite şi în sate atât de mici încât, acolo, nimeni nu mai avea nici trecut, nici viitor. Nicăieri nu m-am oprit mai mult decât era necesar. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu, fugeam din nou, pe neaşteptate, lăsând doar vreo două cărţi vechi şi haine la mâna a doua, în nişte odăi lugubre unde timpul n-avea milă şi amintirea ardea. N-am avut altă memorie decât incertitudinea. Anii m-au învăţat să trăiesc în trupul unui străin care nu ştia dacă a săvârşit acele crime al căror miros încă şi-l mai putea simţi pe mâini, dacă şi-a pierdut minţile şi era osândit să

rătăcească prin lumea cuprinsă de flăcări pe care o închipuise în schimbul câtorva bănuţi şi a făgăduielii că va înşela o moarte care acum i se părea cea mai dulce răsplată. De multe ori m-am întrebat dacă glonţul pe care inspectorul Grandes mi l-a tras în inimă chiar a străbătut paginile acelei cărţi, dacă nu cumva eu am fost cel care a murit în acea cabină suspendată în văzduh.

În anii mei de pribegie, am văzut cum infernul promis în paginile pe care le-am scris pentru patron prindea viaţă pe unde treceam. De o mie de ori am fugit de propria mea umbră, mereu privind în spate, mereu aşteptându-mă să dau peste ea la un colţ de stradă, pe trotuarul celălalt sau lângă pat, în ceasurile interminabile dinaintea zorilor. N-am permis niciodată nimănui să mă cunoască îndeajuns ca să mă întrebe de ce nu îmbătrânesc niciodată, de ce nu-mi apar riduri pe faţă, de ce imaginea mea din oglindă era aceeaşi din noaptea în care am lăsat-o pe Isabella pe cheiul din Barcelona, şi nu mai în vârstă, câtuşi de puţin.

A fost un timp când am crezut că am epuizat toate ascunzătorile din lume. Eram atât de sătul să-mi fie frică, să trăiesc şi să mor din amintiri, încât m-am oprit acolo unde se termina uscatul şi începea un ocean care, ca şi mine, se trezeşte în zori la fel ca în ziua dinainte, şi mi-am dat drumul să cad.

Azi se împlineşte un an de când am ajuns aici şi mi-am reluat numele şi meseria. Am cumpărat coliba asta veche de pe plajă, un adăpost pe care-l împart cu cărţile lăsate de fostul proprietar şi cu o maşină de scris despre care aş vrea să cred că ar putea fi tot cea cu care am scris sute de pagini de care nu voi şti niciodată dacă cineva îşi mai aminteşte. De la fereastră, văd o mică platformă din lemn care înaintează spre mare şi, legată la capătul ei, luntrea pe care am cumpărat-o odată cu casa, o bărcuţă îngustă şi uşoară cu care, din când în când, ies să navighez până unde începe reciful şi coasta aproape că nu se mai zăreşte.

Nu mai scrisesem până când am ajuns aici. Prima oară când am strecurat o pagină în maşina de scris şi am pus mâinile pe claviatură m-am temut că nu voi fi în stare să compun nici măcar un rând.

Am scris primele pagini din această poveste în timpul primei mele nopţi din coliba de pe plajă. Am scris până în zori, aşa cum obişnuiam să fac cu ani în urmă, neştiind încă pentru cine scriam. Ziua umblam pe plajă sau mă aşezam pe platforma de lemn din faţa colibei - o pasarelă între cer şi mare -

şi citeam grămezile de ziare vechi pe care le-am găsit într-unul din dulapuri. Paginile lor purtau poveşti din război, din lumea cuprinsă de flăcări pe care o închipuisem pentru patron.

Astfel, citind acele cronici despre războiul din Spania, iar apoi din Europa şi din lume, m-am

hotărât că nu mai am nimic de pierdut şi că singurul lucru pe care mi-l doream era să ştiu dacă

Isabella era teafără şi dacă eventual îşi mai amintea de mine. Sau poate că voiam să ştiu doar dacă

mai era în viaţă. Am trimis scrisoarea pe adresa vechii librării "Sempere şi Fiii" de pe strada Santa Ana din Barcelona - avea să întârzie săptămâni sau luni de zile până să ajungă la destinaţie, dacă mai ajungea vreodată. La expeditor, am semnat Mr. Rochester, ştiind că, dacă scrisoarea ajungea în mâna ei, Isabella avea să ştie despre cine era vorba şi, dacă dorea, putea să n-o deschidă şi să mă uite pentru totdeauna.

Luni de zile am continuat să scriu această poveste. Am revăzut chipul tatălui meu şi am trecut din nou prin redacţia ziarului La Voz de la Industria, visând să mă iau la întrecere, într-o bună zi, cu marele Pedro Vidal. Am văzut-o din nou, pentru prima oară, pe Cristina Sagnier şi am intrat din nou în casa cu turn ca să mă scufund în nebunia care-l mistuise pe Diego Marlasca. Scriam de la miezul nopţii până în zori, fără odihnă, simţindu-mă viu pentru prima oară de când fugisem din oraş.

Scrisoarea a ajuns într-o zi de iunie. Poştaşul mi-o strecurase pe sub uşă în timp ce dormeam. Îi era adresată lui Mr. Rochester, iar la adresa expeditorului figura, pur şi simplu, Librăria "Sempere şi Fiii", Barcelona. Preţ de mai multe minute, m-am foit prin colibă, neîndrăznind s-o deschid. Până la urmă am ieşit şi m-am aşezat pe malul mării ca s-o citesc. Scrisoarea conţinea o foaie şi un alt doilea plic, mai mic. Plicul al doilea, învechit, purta pur şi simplu numele meu, David, într-o caligrafie pe care n-o uitasem, în ciuda tuturor anilor de când n-o mai văzusem.

În scrisoare, Sempere-fiul îmi povestea că Isabella şi cu el, după mai mulţi ani de logodnă

furtunoasă şi intermitentă, s-au căsătorit pe 18 ianuarie 1935, în biserica Santa Ana. Sfidând orice pronostic, ceremonia a fost oficiată de preotul nonagenar care rostise discursul funebru la înmormântarea domnului Sempere şi care, în ciuda tuturor încercărilor şi strădaniilor episcopiei, refuza să moară şi continua să facă lucrurile în felul său. Un an mai târziu, cu câteva zile înainte să

izbucnească războiul civil, Isabella a născut un băieţel care urma să se numească Daniel Sempere.

Anii cumpliţi ai războiului aveau să aducă tot felul de penurii şi, la scurt timp după încetarea conflagraţiei, în acea pace neagră şi blestemată care avea să otrăvească pământ şi cer pentru totdeauna, Isabella s-a îmbolnăvit de holeră şi a murit în braţele soţului ei, în apartamentul unde locuiau împreună, deasupra librăriei. A fost înmormântată la Montjuic, în ziua când Daniel împlinea patru ani, pe o ploaie care a durat două zile şi două nopţi, iar când micuţul l-a întrebat pe taică-său dacă cerul plânge, el n-a avut grai să-i răspundă.

Plicul care purta numele meu conţinea o scrisoare pe care Isabella mi-o scrisese în ultimele ei zile de viaţă şi pe care îl pusese pe soţul ei să jure că mi-o va trimite dacă va afla într-o bună zi unde mă

ascundeam.

Scumpul meu David,

Uneori mi se pare cd am început să vă scriu această scrisoare cu ani în urmă şi că încă n-am fostîn stare să o termin. A trecut mult timp de când v-am văzut pentru ultima oară, multe lucruricumplite şi meschine, şi totuşi nu trece o zi fără să-mi amintesc de dumneavoastră şi să mă întrebunde sunteţi, dacă v-aţi găsit pacea, dacă scrieţi, dacă aţi devenit un bătrân arţăgos, dacă v-aţiîndrăgostit sau dacă vă amintiţi de noi, de mica librărie "Sempere şi Fiii" şi de cea mai slabă

ajutoare pe care aţi avut-o vreodată.

Mă tem că aţi plecat fără să mă fi învăţat să scriu şi nu ştiu nici măcar de unde să încep să pun încuvinte tot ce aş vrea să vă spun. Aş dori să ştiţi că am fost fericită, că mulţumită dumneavoastră

am întâlnit un bărbat pe care l-am iubit şi că împreună avem un copil, Daniel, căruia îi vorbescmereu de dumneavoastră şi care a dat vieţii mele un sens pe care nici toate cărţile din lume n-arputea să-l explice câtuşi de puţin.

Nimeni nu ştie, dar uneori mă întorc pe cheiul acela de pe care v-am văzut plecând pentrutotdeauna şi mă aşez o bucată de vreme, singură, să aştept, ca şi când aş crede că vă veţi întoarce.

Dacă aţi face-o, aţi constata că, în ciuda tuturor celor întâmplate, librăria e deschisă mai departe,că terenul pe care se înălţa casa cu turn e gol mai departe, că toate minciunile care s-au spusdespre dumneavoastră au fost uitate şi că pe aceste străzi sunt atâţia oameni cu sufletul pătat desânge, încât nu mai îndrăznesc nici măcar să-şi amintească, iar când o fac, se mint pe sine,fiindcă nu se pot privi în oglindă. În librărie continuăm să vindem cărţile dumneavoastră, însă pesub mână, fiindcă acum au fost declarate imorale şi ţara s-a umplut de mai mulţi oameni care vorsă distrugă şi să ardă cărţi decât cei care vor să le citească. Sunt vremuri grele şi adesea cred că

vor veni altele şi mai grele. Soţul meu şi doctorii cred că mă păcălesc, dar eu ştiu că mai am puţinde trăit. Ştiu că voi muri curând şi că, atunci când veţi primi această scrisoare, eu nu voi mai fi.

De aceea am vrut să vă scriu, fiindcă voiam să ştiţi că nu mi-e frică, că singurul meu regret estecă îi voi lăsa, pe un bărbat cumsecade, căruia mi-am dedicat viaţa, şi pe Daniel al meu, singuriîntr-o lume care, pe zi ce trece, mi se pare, e tot mai mult cum spuneaţi dumneavoastră că este, şinu cum voiam eu să cred că ar putea fi.

Voiam să vă scriu ca să ştiţi că, orice ar fi, am trăit şi sunt recunoscătoare pentru timpul pe care l-am petrecut aici, recunoscătoare pentru că v-am cunoscut şi am fost prietena dumneavoastră.

Voiam să vă scriu fiindcă aş vrea să vă amintiţi de mine şi, într-o bună zi, dacă veţi avea pe cinevaaşa cum îl am eu pe micuţul meu Daniel, să-i vorbiţi despre mine şi, prin cuvintele dumneavoastră,să mă faceţi să trăiesc pentru totdeauna.

Cu drag, ISABELLA

La câteva zile după ce am primit această scrisoare, mi-am dat seama că nu eram singur pe plajă. I-am simţit prezenţa în briza dimineţii, dar n-am mai vrut şi nici n-am mai putut să fug. S-a întâmplat într-o după-amiază, când mă aşezasem să scriu în dreptul ferestrei, în timp ce aşteptam ca soarele să

coboare dincolo de zare. Am auzit paşii pe scândurile platformei şi l-am văzut.

Patronul, îmbrăcat în alb, păşea agale pe platformă şi ducea de mână o fetiţă de vreo şapte sau opt ani. Am recunoscut imaginea imediat, acea veche fotografie pe care Cristina o ţinuse toată viaţa ei ca pe o comoară, fără să ştie de unde provenea. Patronul s-a apropiat de capătul platformei şi a îngenuncheat lângă fetiţă. Amândoi au contemplat soarele care se revărsa peste ocean într-o peliculă