Mi-am petrecut restul săptămânii cutreierând Barcelona în căutarea cuiva care să-şi fi amintit că o văzuse pe Cristina în ultima lună de zile. Am trecut prin locurile pe unde fusesem cu ea şi am refăcut zadarnic traseul preferat al lui Vidal prin cafenele, restaurante şi magazine pentru bogătaşi. Oricui îmi ieşea în cale îi arătam o fotografie pe care Cristina o lăsase la mine acasă şi îl întrebam dacă o văzuse în ultima vreme. În unele locuri am dat peste câte cineva care o recunoştea şi îşi aducea aminte că, la un moment dat, o văzuse în compania lui Vidal. Unii chiar își aminteau cum o cheamă.
Nimeni n-o mai văzuse de câteva săptămâni. În a patra zi de căutări am început să bănuiesc că
Cristina a plecat din casa cu turn în acea dimineaţă în care eu m-am dus să cumpăr bilete de tren şi s-a evaporat de pe suprafaţa pământului.
Atunci mi-am amintit că familia Vidal ţinea permanent o cameră rezervată la Hotel Espania, de pe strada Sant Pau, în spatele Teatrului Liceu, pentru folosinţa acelor membri ai familiei cărora, în nopţile cu operă, nu le ardea sau nu le convenea să se întoarcă la Pedralbes la ore târzii. Ştiam că, cel puţin în anii lui de glorie, Vidal însuşi şi tatăl său au folosit-o ca să-şi aline poftele cu domnişoare şi doamne a căror prezenţă în reşedinţele oficiale din Pedralbes s-ar fi lăsat cu zvonuri prea puţin recomandabile, din pricina originii lor fie prea înaltă, fie prea joasă a celor implicate. Nu o dată mi-o oferise atunci când încă locuiam în pensiune la dona Carmen, în caz că, aşa cum spunea dânsul, aveam chef să dezbrac o damă într-un loc care să nu provoace spaimă. Nu credeam că
Cristina şi-ar fi ales locul acela ca refugiu, dacă într-adevăr ştia de existenţa lui, însă era ultimul loc de pe lista mea şi nu-mi mai venea în minte nici o altă posibilitate. Se însera când am ajuns la Hotel Espania şi am cerut să vorbesc cu directorul, lăudându-mă cu statutul meu de prieten al domnului Vidal. Când i-am arătat fotografia Cristinei, directorul, un domn de o discreţie ca de gheaţă, mi-a zâmbit politicos şi mi-a zis că şi "alţi" angajaţi ai domnului Vidal veniseră deja să întrebe despre aceeaşi persoană cu săptămâni în urmă şi că le spusese acelaşi lucru ca şi mie. N-o văzuse niciodată
pe acea doamnă în hotel. I-am mulţumit pentru amabilitatea glacială şi m-am îndreptat învins spre ieşire.
Când am trecut prin dreptul geamului care dădea spre sala de mese mi s-a părut că zăresc cu coada ochiului un profil familiar. Patronul stătea la o masă, singurul musafir din tot restaurantul, degustând ceea ce păreau a fi nişte cubuleţe de zahăr pentru cafea. Mă pregăteam să dispar în mare grabă când s-a întors şi m-a salutat cu mâna, zâmbitor. Mi-am blestemat soarta şi i-am răspuns la salut. Patronul mi-a făcut semn să vin până la el. M-am târât spre uşa sălii de mese şi am intrat.
- Ce surpriză plăcută să te găsesc aici, dragă prietene. Tocmai mă gândeam la dumneata, zise Corelli.
I-am strâns mâna fără nici un chef.
- Credeam că sunteţi plecat din oraş, am zis eu.
- M-am întors înainte decât era prevăzut. Pot să-ţi ofer ceva?
Am negat. Mi-a făcut semn să iau loc la masă şi m-am supus. Urmându-şi linia obişnuită, patronul purta un costum din trei piese, din lână neagră, şi o cravată de mătase roşie. Impecabil, aşa cum în cazul lui nici nu se putea altfel, cu toate că de această dată ceva nu se potrivea. Mi-a luat câteva
secunde ca să-mi dau seama ce anume. Broșa cu îngerul nu mai era la rever. Corelli îmi urmări privirea şi încuviinţă.
- Din păcate am pierdut-o şi nu ştiu unde, îmi explică el.
- Sper că nu era prea valoroasă.
- Valoarea ei era pur sentimentală. Dar să vorbim de lucruri importante. Ce mai faci, prietene? Mi-a fost tare dor de conversaţiile noastre, în ciuda dezacordurilor sporadice dintre noi. Mi-e greu să
găsesc parteneri buni de discuţie.
- Mă supraestimaţi, domnule Corelli.
- Dimpotrivă.
Urmă un moment de tăcere, fără altă companie în afară de privirea aceea insondabilă. Mi-am zis că
îl preferam când se angaja în conversaţia lui banală. Atunci când înceta să mai vorbească, aspectul părea să i se schimbe şi aerul devenea închis în jurul lui.
- Locuiţi aici? am întrebat ca să curm tăcerea.
- Nu, stau tot în casa de lângă Parcul Guell, mi-am dat întâlnire cu un prieten aici în după-amiaza asta, dar se pare că a întârziat. Caracterul informal al unora este deplorabil.
- Mă gândesc că nu mulţi îndrăznesc să vă lase cu ochii în soare, domnule Corelli.
Patronul mă privi în ochi.
- Nu mulţi. De fapt, singurul care îmi vine în minte eşti dumneata.
Patronul luă un cubuleţ de zahăr şi îi dădu drumul în ceaşcă. Gustă cafeaua şi mai adăugă patru cubuleţe. Apoi luă un al cincilea şi-l duse în dreptul buzelor.
- Mă dau în vânt după zahăr, zise el.
- Am văzut.
- Nu-mi spui nimic despre proiectul nostru, prietene Martin? tranşă el. E vreo problemă?
Am înghiţit în sec.
- E aproape gata, i-am zis.
Chipul patronului se lumină cu un zâmbet pe care am preferat să-l evit.
- Asta chiar e o veste bună. Când voi putea intra în posesia lui?
- Peste două săptămâni. Mai am de făcut câteva retuşuri.
- Putem fixa o dată?
- Dacă doriţi...
- Ce părere ai de vineri, 23 ale lunii? Accepţi pentru atunci o invitaţie la cină, pentru a sărbători succesul acţiunii noastre?
Vineri, 23 ianuarie, cădea exact peste două săptămâni.
- De acord, am convenit eu.
