Unul dintre angajaţii de la teleferic se pregătea să închidă uşile clădirii când m-a văzut că mă
apropiam în goana mare. Mi-a ţinut uşa deschisă şi a făcut un semn spre interior.
- E ultima cursă pe ziua de azi, a anunţat el. Ar fi bine să vă grăbiţi.
Ghişeul era pe punctul de a se închide când am cumpărat ultimul bilet al zilei şi m-am grăbit să mă
alătur unui grup de patru persoane care aşteptau lângă cabină. Nu mi-am dat seama cum erau îmbrăcaţi până când angajatul nu a deschis portiera şi i-a invitat să intre. Erau preoţi.
- Telefericul a fost construit pentru Expoziţia Universală şi e dotat cu cele mai mari cuceriri ale tehnicii. Siguranţa lui e garantată în orice moment. Imediat ce începe cursa, această uşă de siguranţă, care se poate deschide numai din afară, va fi blocată pentru a evita accidentele sau, Doamne fereşte, încercările de sinucidere. Sigur că, în cazul eminenţelor voastre, nu-i nici un pericol...
- Tinere, l-am întrerupt eu, poţi să grăbeşti ceremonialul, că se lasă noaptea?
Angajatul îmi adresă o privire ostilă. Unul din preoţi observă petele de sânge de pe mâinile mele şi îşi făcu semnul crucii. Angajatul îşi continuă peroraţia.
- Veţi călători pe cerul Barcelonei, la o altitudine de circa şaptezeci de metri, peste apele portului, bucurându-vă de priveliştile cele mai extraordinare ale întregului oraş, care până acum nu s-au aflat decât la îndemâna rândunelelor, a pescăruşilor şi a altor fiinţe pe care Cel de Sus le-a înzestrat cu pene. Călătoria durează zece minute şi face două opriri, prima în turnul central din port, sau, cum îmi place mie să-l numesc, turnul Eiffel al Barcelonei, sau turnul San Jairoe, iar a doua şi ultima în turnul San Sebastian. Ca să n-o mai lungesc, le urez eminenţelor voastre o cursă fericită şi vă asigur încă o dată de dorinţa companiei noastre de a vă revedea la bordul telefericului din portul Barcelonei şi cu alte ocazii.
Am urcat primul în cabină. Angajatul întinse mâna dinaintea celor patru preoţi, aşteptând un bacşiş
care nu i-a mai parvenit. Vizibil decepţionat, a închis portiera trântind-o şi s-a răsucit pe călcâie, gata să învârtă maneta şi să pornească. Inspectorul Victor Grandes îl aştepta de partea cealaltă, într-o stare deplorabilă, dar zâmbitor, cu legitimaţia în mână.
Angajatul i-a deschis portiera şi Grandes a intrat în cabină, salutându-i din cap pe preoţi şi făcându-mi cu ochiul. Câteva secunde mai târziu, pluteam împreună în gol.
Cabina s-a ridicat din clădirea terminalului spre marginea muntelui. Preoţii s-au bulucit toţi într-o parte, evident dispuşi să se bucure de priveliştile amurgului deasupra Barcelonei şi să ignore problema dubioasă care ne reunise acolo pe Grandes şi pe mine, oricare ar fi fost aceasta.
Inspectorul s-a apropiat încet şi mi-a arătat arma pe care o ţinea în mână. Nişte nori mari şi roşii pluteau peste apele din port. Cabina telefericului a pătruns într-unul din ei şi, pentru o clipă, parcă
ne-am scufundat într-un lac de foc.
- Aţi mai urcat vreodată? m-a întrebat Grandes. Am încuviinţat.
- Fetiţei mele îi place la nebunie. O dată pe lună mă roagă să facem traseul dus-întors. Cam scump, dar merită.
- Cu cât vă plăteşte bătrânul Vidal ca să mă vindeţi, cu siguranţă o să vă puteţi aduce fetiţa în fiecare zi, dacă aveţi chef. Am o simplă curiozitate. Ce preţ a pus pe mine?
Grandes zâmbi. Cabina a ieşit din norul cel mare şi stacojiu şi am rămas suspendaţi deasupra
danei portului, în timp ce luminile oraşului se împrăştiau peste apele întunecate.
- Cincisprezece mii de pesetas, mi-a răspuns el bătându-se cu palma peste un plic care i se vedea din buzunarul de la palton.
- Presupun că ar trebui să mă simt măgulit. Alţii omoară pentru doi gologani. În preţ e inclus şi faptul că i-aţi trădat pe cei doi oameni ai dumneavoastră?
- Vă amintesc că aici singurul care a ucis pe cineva sunteţi dumneavoastră.
În momentul acela, cei patru preoţi ne priveau uluiţi şi consternaţi, străini de farmecele ameţelii şi de zborul peste oraş. Grandes le-a aruncat o privire sumară.
- Când ajungem la prima oprire, dacă nu vă e cu supărare, o să vă rog pe eminenţele voastre să
coborâţi şi să ne lăsaţi să discutăm despre problemele noastre lumeşti.
Turnul din dana portului se ridica în faţa noastră ca o cupolă de oţel şi cabluri ivită dintr-o catedrală mecanică. Cabina a pătruns în cupola turnului şi s-a oprit pe platformă. Când s-a deschis portiera, cei patru preoţi au ieşit ca din puşcă. Grandes, cu pistolul în mână, mi-a făcut semn să mă
duc spre fundul cabinei. Unul din preoţi, când a coborât, s-a uitat la mine îngrijorat.
- Nu-ţi face griji, tinere, că anunţăm noi poliţia, mi-a zis înainte ca ușa să se închidă la loc.
- Să nu ezitaţi s-o faceţi, i-a replicat Grandes.
După ce uşa s-a blocat, cabina şi-a continuat drumul.
Ne-am ridicat din turnul din dană şi am început ultima parte a traseului. Grandes s-a apropiat de fereastră şi a contemplat priveliştea oraşului, un miraj de lumini şi ceţuri, catedrale şi palate, străduţe şi mari bulevarde, întreţesute într-un labirint de întuneric.
- Oraşul blestemaţilor, zise Grandes. Cu cât îl vezi de mai departe, cu atât mai frumos pare.
- Ăsta-i epitaful meu?
- N-o să vă omor, domnule Martin. Eu nu omor oameni.
O să-mi faceţi singur această favoare. Mie şi dumneavoastră. Ştiţi că am dreptate.
Fără să mai stea pe gânduri, inspectorul descărcă trei focuri în mecanismul de închidere al portierei şi o deschise cu un şut. Uşa rămase atârnată în aer, în timp ce o boare de aer umed inunda cabina.
- Nu veţi simţi nimic, domnule Martin. Credeţi-mă. Şocul nu durează nici o zecime de secundă. E
instantaneu. Şi apoi, pace.
M-am uitat la portiera deschisă. O cădere de şaptezeci de metri se deschidea în faţa mea. M-am uitat spre turnul San Sebastian şi am socotit că mai aveam câteva minute ca să ajungem până acolo.
Grandes mi-a citit gândurile.
- În câteva minute totul se va sfârşi, domnule Martin.
Ar trebui să-mi fiţi recunoscător.
- Chiar credeţi că i-am omorât pe toţi oamenii aceia, domnule inspector?
Grandes ridică revolverul şi-l îndreptă spre inima mea.
- Nu ştiu şi nici nu mă interesează.
- Am crezut că suntem prieteni.
Grandes zâmbi şi tăgădui discret.
- Dumneavoastră n-aveţi prieteni, domnule Martin. Am auzit detunătura împuşcăturii şi am simţit în piept o izbitură, ca şi când un ciocan industrial m-ar fi lovit în coaste. Am căzut pe spate, fără să mai pot răsufla, în timp ce un spasm de durere se aprindea în trupul meu, ca benzina. Grandes mă apucase de picioare şi trăgea de mine spre uşă. Vârful turnului San Sebastian a apărut în partea cealaltă, printr-o perdea de nori. Grandes a trecut peste mine şi a îngenuncheat în spatele meu. M-a împins de umeri spre portieră. Am simţit în picioare vântul umed. Grandes m-a mai împins o dată şi mi-am dat seama că ajunsesem cu talia dincolo de platforma cabinei. Forța gravitației a acționat instantaneu.
Începeam să cad.
