- Sunt doar nişte zgârieturi.
- Vreau să vă vadă un doctor.
- Nu.
- Să nu îndrăzniţi să-mi spuneţi mie că nu, replică ea cu asprime. Acum o să vă băgaţi în cada asta, o să vă frecaţi cu apă şi săpun şi o să vă bărbieriţi. Aveţi de ales: o faceţi dumneavoastră sau o fac eu. Să nu credeţi că mă jenez.
Am zâmbit.
- Ştiu că nu te jenezi.
- Faceţi cum v-am spus. Iar între timp eu mă duc după un doctor.
Mă pregăteam să spun ceva, însă ea ridică mâna şi mă reduse la tăcere.
- Să nu spuneţi nici o vorbă. Dacă vă închipuiţi că sunteţi singurul pe care îl dor diferite lucruri, vă înşelaţi. Iar dacă nu vă pasă şi vreţi să muriţi ca un câine, cel puţin aveţi decenţa de a vă aminti că unora dintre noi ne pasă, deşi, la drept vorbind, nu prea ştiu de ce.
- Isabella...
- În apă! Şi vă rog să vă scoateţi pantalonii şi chiloţii.
- Ştiu să fac baie.
- Se vede de la o poştă.
În timp ce Isabella pleca după un doctor, i-am respectat ordinele şi m-am supus unui botez cu apă
rece şi săpun. Nu mă mai bărbierisem de la înmormântare şi în oglindă arătam ca un lup. Aveam ochii injectaţi şi pielea de o paloare bolnăvicioasă. M-am îmbrăcat cu haine curate şi m-am aşezat să
aştept în galerie. Isabella a revenit în douăzeci de minute, însoţită de un medic pe care mi se părea că-l mai zărisem la un moment dat prin cartier.
- Acesta e pacientul. Din ce-o să vă spună el, să nu credeţi o iotă, fiindcă e un mincinos, anunţă
Isabella.
Doctorul îmi aruncă o privire, estimându-mi gradul de ostilitate.
- Serviţi-vă, domnule doctor, l-am invitat eu. Ca şi când n-aş exista.
Medicul îşi începu subtilul ritual de măsurare a tensiunii, ascultări felurite, examinarea pupilelor, a gurii, întrebări de natură misterioasă şi priviri piezişe, care constituie temelia ştiinţei medicale. Când îmi examină tăieturile pe care Irene Sabino mi le făcuse pe piept cu un cuţit, îşi arcui o sprânceană şi mă privi.
- Ce-i asta?
- E mult de explicat, domnule doctor.
- Dumneavoastră vi le-aţi făcut?
Am negat.
- O să vă las o pomadă, dar mă tem că cicatricea va rămâne.
- Cred că asta era şi intenţia.
Doctorul îşi continuă controlul. Eu m-am supus la toate, docil, uitându-mă la Isabella, care privea nerăbdătoare din prag. Am înţeles cât de dor îmi fusese de ea şi cât de mult îi preţuiam compania.
- Am tras o spaimă.. " murmură ea reprobator. Doctorul îmi cercetă mâinile şi se încruntă văzând buricele degetelor aproape în carne vie. Se apucă să mi le bandajeze, unul câte unul, murmurând ca pentru sine.
- De când n-aţi mai mâncat?
Am ridicat din umeri. Doctorul schimbă o privire cu Isabella.
- Nu există motive de alarmă, însă aş dori să vă examinez în cabinetul meu, mâine cel mai târziu.
- Mă tem că nu va fi posibil, domnule doctor, am zis eu.
- Va fi acolo, îl asigură Isabella.
- Până atunci, vă recomand să începeţi prin a mânca ceva cald, mai întâi supe şi apoi mâncăruri solide, multă apă, dar în nici un caz cafea sau excitante, şi mai cu seamă odihnă. Ieşiţi un pic la aer şi la soare, dar fără să faceţi efort. Prezentaţi un tablou clasic de epuizare şi deshidratare şi un început de anemie.
Isabella oftă.
- Nu-i nimic, am zis eu.
Doctorul mă privi cu îndoială şi se ridică.
- Pe mâine, în cabinetul meu, la ora patru după-amiaza. Aici n-am nici instrumente, nici condiţii ca să vă pot examina cum se cuvine.
Închise trusa şi îşi luă rămas-bun cu un salut politicos.