- Mi se pare o hotărâre înţeleaptă.
- Şi dumneavoastră? O s-o trăiţi?
- Mă tem că viaţa mea e deja oarecum trăită.
- Şi femeia aceea? Cristina?
Am respirat adânc.
- Cristina a plecat. S-a întors la soţul ei. Încă o hotărâre înţeleaptă.
Isabella se îndepărtă de mine şi mă privi, încruntându-se.
- Ce-i? am întrebat-o.
- Mi se pare că vă înşelaţi.
- În ce privinţă?
- Deunăzi a venit acasă la noi don Gustavo Barcelo şi am stat de vorbă despre dumneavoastră. Mi-a spus că l-a văzut pe soţul Cristinei, pe un anume...
- Pedro Vidal.
- Chiar aşa. Şi că el i-a spus de Cristina că a plecat cu dumneavoastră, că n-a mai revăzut-o şi nici n-a mai ştiut nimic de ea de circa o lună sau mai mult. De fapt, m-a mirat că n-am găsit-o aici, cu dumneavoastră, dar nu am îndrăznit să întreb...
- Eşti sigură că Barcelo a spus asta? Isabella încuviinţă.
- Ce-am mai zis acum? întrebă ea alarmată.
- Nimic.
- E ceva ce nu vreţi să-mi spuneţi...
- Cristina nu-i aici. N-a mai fost aici din ziua când a murit domnul Sempere.
- Atunci, unde-i?
- Nu ştiu.
Puţin câte puţin, ne-am cufundat în tăcere, ghemuiţi pe fotoliul cel mare, în faţa focului, iar în zori Isabella a adormit. Am înconjurat-o cu braţul şi am închis ochii, gândindu-mă la tot ce-mi spusese şi încercând să găsesc un înţeles. Când lumina dimineţii a aprins geamul galeriei, am deschis ochii şi am descoperit că Isabella era trează şi mă privea.
- Bună dimineaţa, am zis.
- M-am tot gândit, îmi spuse ea.
- Şi?
- Am de gând că accept propunerea pe care mi-a făcut-o feciorul domnului Sempere.
- Eşti sigură?
- Nu, râse ea.
- Ce-or să zică părinţii tăi?
- N-o să le placă, bănuiesc, dar o să le treacă. Ar prefera pentru mine un negustor prosper de tobă
şi cârnaţi decât unul de cărţi, dar nu vor avea de ales.
- S-ar putea şi mai rău.
Isabella încuviinţă.
- Da. Aş putea să ajung cu un scriitor.
Ne-am privit lung, până când Isabella s-a ridicat din fotoliu. Şi-a luat paltonul şi s-a încheiat la nasturi cu spatele la mine.
- Trebuie să plec, îmi zise.
- Mulţumesc pentru companie, i-am răspuns eu.
- N-o lăsaţi să vă scape, spuse Isabella. Căutaţi-o, oriunde ar fi, şi spuneţi-i că o iubiţi, chiar dacă
nu-i adevărat. Nouă, fetelor, ne place să auzim aşa ceva.
Chiar atunci se întoarse şi se aplecă pentru a-şi atinge din zbor buzele de ale mele. Îmi strânse mâna cu putere şi plecă fără să spună un cuvânt.
5