- Sunt arestat?

- Mă tem că da. Veniţi de bunăvoie sau o să trebuiască s-o facem cu forţa?

- Nu, l-am asigurat.

- Vă mulţumesc.

- Pot să-mi iau paltonul? l-am întrebat.

Grandes mă privi în ochi o clipă. Apoi mi-a luat paltonul şi m-a ajutat să-l îmbrac. Am simţit pe picior greutatea revolverului. Calm, m-am încheiat la nasturi. Înainte de a ieşi din cameră, inspectorul aruncă o ultimă privire spre peretele care rămăsese descoperit. Apoi îmi făcu semn să ies pe culoar. Marcos şi Castelo urcaseră până pe palier şi aşteptau, cu un zâmbet triumfător. Când am ajuns la capătul culoarului, m-am oprit o clipă, ca să mă uit spre interiorul casei, care parcă se replia într-un puţ de întuneric. M-am întrebat dacă o voi mai vedea vreodată. Castelo scoase nişte cătuşe, dar Grandes făcu un gest de negare.

- Nu va fi necesar, nu-i aşa, domnule Martin?

Am făcut semn că nu. Grandes lăsă uşa întredeschisă şi mă împinse uşor, dar ferm, spre scară.

18

De astă dată n-au mai existat efecte dramatice şi decoruri realist-naturaliste, nici ecouri de carcere umede şi întunecate. Sala era spaţioasă, luminoasă şi avea tavanul înalt. M-a dus cu gândul la sala de clasă a unei şcoli religioase pentru bogătaşi, cu tot cu crucifixul din faţă. Era amplasată la parterul Comisariatului, cu ferestre largi ce ofereau priveliştea oamenilor şi tramvaielor care îşi începuseră

deja defilarea matinală pe Via Layetana. În mijlocul încăperii erau aşezate două scaune şi o masă de metal care, abandonate într-un spaţiu gol atât de mare, păreau minuscule. Grandes m-a condus până la masă şi le-a ordonat lui Marcos şi Castelo să ne lase singuri. Cei doi poliţişti au executat ordinul fără

să se grăbească. Mânia pe care o respirau se putea adulmeca în aer. Grandes a aşteptat până când au ieşit şi apoi s-a destins.

- Credeam că o să mă aruncaţi la lei, i-am zis.

- Luați loc.

M-am supus. Dacă n-ar fi fost privirile lui Marcos şi Castelo, când s-au retras, ori uşa de metal şi gratiile groase de partea cealaltă a geamurilor, nu s-ar fi zis că situația mea era gravă. În cele din urmă, m-au convins termosul cu cafea fierbinte şi pachetul de ţigări pe care Grandes le-a lăsat pe masă, dar mai cu seamă zâmbetul său senin şi binevoitor. Sigur pe el. De astă dată inspectorul nu glumea.

S-a aşezat în faţa mea şi a deschis un dosar, din care a scos nişte fotografii pe care s-a apucat să le aşeze pe masă, una lângă alta. În prima apărea avocatul Valera, în fotoliul din salonul lui. Lângă el era o imagine cu cadavrul văduvei Marlasca, sau ce mai rămăsese din el, la scurt timp după ce a fost scos de pe fundul piscinei, din casa ei de pe şoseaua Vallvidrera. O a treia fotografie înfăţişa un omuleţ cu beregata sfârtecată, care semăna cu Damian Roures. A patra imagine era cu Cristina Sagnier şi mi-am dat seama că poza fusese făcută în ziua nunţii ei cu Pedro Vidal. Ultimele două erau nişte portrete realizate în studio ale foştilor mei editori, Barrido şi Escobillas. După ce a aliniat cu grijă cele şase fotografii, Grandes mi-a adresat o privire impenetrabilă şi a lăsat să se scurgă două

minute de tăcere, studiindu-mi reacţia în faţa pozelor, sau absenţa acestei reacţii. Apoi, cu un calm infinit, a turnat două ceşti de cafea şi a împins una spre mine.

- Mai întâi, aş dori să vă ofer ocazia să-mi povestiţi dumneavoastră totul, domnule Martin. În felul dumneavoastră şi fără nici o grabă, zise el în cele din urmă.

- Nu va folosi la nimic, i-am replicat eu. Nu va schimba nimic.

- Preferaţi să vă pun faţă în faţă cu alţi posibili implicaţi? Cu ajutoarea dumneavoastră, de pildă?

Cum se numea? Isabella?

- Lăsaţi-o în pace. Ea nu ştie nimic.

- Convingeţi-mă.

M-am uitat spre uşă.

- Există o singură modalitate de a ieşi din sala asta, domnule Martin, zise inspectorul arătându-mi o cheie.

Am simţit din nou greutatea revolverului în buzunarul de la palton.

- De unde vreţi să încep?

- Dumneavoastră sunteţi naratorul. Eu nu vă cer decât să-mi spuneţi adevărul.

- Nu ştiu care-i adevărul.

- Adevărul e ceea ce doare.

Într-un răstimp de două ceasuri şi mai bine, Victor Grandes n-a deschis gura nici măcar o dată. A ascultat atent, încuviinţând din când în când şi notând câte un cuvânt în carneţel. La început mă uitam la el, însă curând am uitat că e acolo şi am descoperit că îmi istoriseam povestea mie însumi.

Cuvintele m-au făcut să călătoresc într-un timp pe care îl credeam pierdut, în noaptea când tatăl meu a fost asasinat în faţa sediului ziarului. Mi-am amintit zilele petrecute în redacţia jurnalului La Voz de la Industria, anii când am supravieţuit scriind povestiri la miezul nopţii şi acea primă scrisoare semnată de Andreas Corelli, promiţând marile speranţe. Mi-am amintit acea primă întâlnire cu patronul, de la Rezervorul de Apă, şi acele zile când certitudinea unei morţi inevitabile era singurul orizont pe care îl aveam în faţă. I-am vorbit de Cristina, de Vidal şi de o poveste al cărei final l-ar fi putut intui oricine în afară de mine. I-am vorbit de acele două cărţi pe care le-am scris, una cu numele meu şi cealaltă cu al lui Vidal, de pierderea acelor speranţe nenorocite şi de după-amiaza când mi-am văzut mama azvârlind la gunoi singurul lucru bun pe care credeam că l-am făcut în viață. Nu căutam nici mila, nici înţelegerea inspectorului. Îmi era de ajuns să încerc să trasez o hartă imaginară

a întâmplărilor care m-au condus către acea sală, către acea clipă de vid absolut. M-am întors la casa de lângă Parcul Guell şi la noaptea când patronul mi-a făcut o ofertă pe care n-o puteam refuza. Mi-am mărturisit primele bănuieli, cercetările mele în privinţa casei cu turn, în privinţa straniului deces al lui Diego Marlasca şi a reţelei de înşelăciuni în care m-am pomenit implicat sau pe care am ales-o ca să-mi satisfac vanitatea, lăcomia şi dorinţa de a trăi cu orice preţ. A trăi pentru a povesti.

N-am lăsat nimic deoparte. Nimic în afară de ceea ce era mai important, ceea ce nu îndrăzneam să-mi povestesc nici măcar mie însumi. În relatarea mea, mă întorceam la sanatoriul de la Vila San Antonio, să o caut pe Cristina, şi nu mai găseam decât urma unor paşi care se pierdeau în zăpadă.

Poate că, dacă repetam asta o dată şi încă o dată, chiar şi eu ajungeam să cred că aşa a fost. Povestea mea se termina chiar în acea dimineaţă, când, revenind dinspre barăcile din Somorrostro, descopeream că Diego Marlasca hotărâse că portretul care lipsea din şirul pe care inspectorul îl aşezase pe masă era portretul meu.

Când mi-am încheiat relatarea m-am cufundat într-o tăcere îndelungată. Nu mă mai simţisem atât de obosit în toată viaţa mea. Aş fi vrut să mă duc la culcare, să adorm şi să nu mă mai trezesc niciodată.

Grandes mă observa de cealaltă parte a mesei. Mi s-a părut că era încurcat, trist, mânios şi mai cu seamă pierdut.

- Spuneţi ceva, i-am zis.

Grandes oftă. Se ridică din scaunul pe care nu-l părăsise cât a durat toată istorisirea mea şi se apropie de fereastră, cu spatele la mine. M-am văzut pe mine însumi scoţând revolverul din palton, împuşcându-l în ceafă şi ieşind de acolo cu cheia pe care şi-o vârâse în buzunar. În şaizeci de secunde, puteam să fiu în stradă.

- Motivul pentru care stăm acum de vorbă este că ieri a sosit o telegramă de la cartierul Gărzii Civile din Puigcerda, în care se spune că Cristina Sagnier a dispărut din sanatoriul de la Vila San Antonio şi că sunteţi principalul suspect. Medicul-şef al centrului afirmă că v-aţi manifestat interesul să o luaţi de acolo şi că el a refuzat să o externeze. Vă spun toate astea ca să înţelegeţi exact de ce

suntem aici, în sala asta, cu cafea fierbinte şi ţigări, făcând conversaţie ca nişte prieteni vechi.

Suntem aici fiindcă soţia unuia dintre cei mai bogaţi oameni din Barcelona a dispărut, iar dumneavoastră sunteţi singurul care ştie unde este. Suntem aici fiindcă tatăl prietenului dumneavoastră Pedro Vidal, unul dintre cei mai puternici oameni din acest oraş, s-a interesat de caz fiindcă, pe cât se pare, e un vechi cunoscut de-al dumneavoastră, şi i-a rugat pe superiorii mei ca, înainte să ne atingem de-un fir de păr de-al dumneavoastră, să obţinem această informaţie şi să lăsăm orice alt considerent pentru mai târziu. Dacă nu ar fi acest motiv, precum şi insistenţa mea de a avea o ocazie să încerc să. lămuresc subiectul în felul meu, v-aţi afla acum într-o carceră din Campa de la Bota şi, în loc să staţi de vorbă cu mine, aţi vorbi direct cu Marcos şi Castelo, care, pentru informarea dumneavoastră, cred că tot ceea ce nu însemnă să vă sfărâme genunchii cu ciocanul de la bun început e pierdere de vreme şi punere în pericol a vieţii doamnei Vidal, opinie pe care, pe minut ce trece, o împărtăşesc din ce în ce mai mult superiorii mei, care consideră că vă dau prea multă apă

la moară în numele prieteniei noastre.

Grandes se întoarse şi mă privi, reţinându-şi mânia.

- Nu m-aţi ascultat, i-am zis eu. N-aţi auzit nimic din ce v-am spus.

- V-am auzit perfect, domnule Martin. Am auzit cum, muribund şi disperat, aţi încheiat un contract cu un editor parizian mai mult decât misterios, de care nimeni n-a auzit şi pe care nimeni nu l-a văzut vreodată, ca să inventaţi, aşa cum aţi spus, o nouă religie, în schimbul a o sută de mii de franci francezi. Dar mai apoi aţi descoperit că, de fapt, aţi nimerit într-un complot sinistru, în care se pare că mai sunt implicaţi un avocat care şi-a simulat propria moarte acum douăzeci şi cinci de ani, amanta acestuia şi o artistă de revistă decăzută, pentru a scăpa de o soartă care acum iată că vă paşte.

Am auzit cum această soartă v-a făcut să cădeţi în capcana unei case blestemate, în care mai fusese prins şi predecesorul dumneavoastră, Diego Marlasca, şi unde aţi descoperit dovada că cineva era pe urmele dumneavoastră şi îi asasina treptat pe toţi cei care ar putea da în vileag secretul unui om care, judecând după cuvintele pe care le-aţi folosit, era aproape la fel de nebun ca dumneavoastră.

Omul din umbră, care se pare că a preluat identitatea unui fost poliţist ca să ascundă faptul că era încă în viaţă, a comis o serie de crime cu ajutorul amantei lui, provocând inclusiv moartea domnului Sempere, dintr-un oarecare motiv ciudat, pe care nici dumneavoastră nu sunteţi în măsură să-l explicaţi.

- Irene Sabino l-a ucis pe Sempere ca să-i fure o carte.

O carte despre care credea că conţine sufletul meu.