I-am evitat privirea.
- Mi-a spus că lucrezi la o nouă carte, o comandă a unui editor străin. Ea îi spune patronul. Zice că
îţi plăteşte o avere, dar că tu te simţi vinovat fiindcă ai acceptat banii. Spune că ţi-e frică de omul acela, de patron, şi că la mijloc e ceva necurat.
Am oftat iritat.
- Mai e ceva ce Isabella nu ţi-a spus?
- Restul a rămas între noi, replică ea făcându-mi cu ochiul. Minţea cumva?
- Nu minţea, făcea speculaţii.
- Şi despre ce-i vorba în carte?
- E o poveste pentru copii.
- Mi-a zis Isabella că aşa vei spune.
- Dacă Isabella ţi-a dat deja toate răspunsurile, de ce mă mai întrebi?
Cristina mă privi cu severitate.
- Pentru liniştea ta, şi a Isabellei, am renunţat la carte. C'est fini, am asigurat-o eu.
- Când?
- Azi-dimineaţă, în timp ce dormeai.
Cristina se încruntă, sceptică.
- Şi omul acela, patronul, ştie asta?
- N-am vorbit cu el. Dar presupun că îşi imaginează. Iar dacă nu, o va face foarte curând.
- Atunci, va trebui să-i înapoiezi banii?
- Cred că banii nu-l interesează câtuşi de puţin.
Cristina se adânci într-o tăcere prelungă.
- Pot s-o citesc? întrebă în cele din urmă.
- Nu.
- De ce nu?
- E o ciornă şi n-are nici cap, nici coadă. E o grămadă de idei şi de note, fragmente răzleţe. Nimic care să poată fi citit. Te-ai plictisi.
- Mi-ar plăcea s-o citesc oricum.
- De ce?
- Pentru că ai scris-o tu. Pedro spune întotdeauna că singurul mod de a cunoaşte cu adevărat un scriitor este prin dâra de cerneală pe care o lasă în urma lui, că omul pe care credem că-l vedem nu-i decât un personaj gol pe dinăuntru şi că adevărul se ascunde întotdeauna în ficţiune.
- Probabil a citit asta pe o ilustrată.
- De fapt, a scos-o dintr-una din cărţile tale. Ştiu asta pentru că am citit-o şi eu.
- Plagiatul nu o scuteşte de-a fi o nerozie.
- Eu cred că are sens.
- Atunci, aşa o fi.
- Aşadar, pot s-o citesc?
- Nu.
Am cinat cu ce mai rămăsese din pâinea şi brânza de dimineaţă, aşezaţi unul în faţa celuilalt, la masa din bucătărie, privindu-ne din când în când. Cristina mesteca fără poftă, examinând fiecare îmbucătură de pâine la lumina lumânării înainte să o ducă la gură.
- E un tren care pleacă de la Estacion de Francia spre Paris mâine la amiază, zise ea. E prea devreme?
Nu-mi puteam scoate din minte imaginea lui Andreas Corelli urcând treptele şi bătând la uşă în orice clipă.
- Presupun că nu, am convenit eu.
- Ştiu un hotel mic lângă Jardins de Luxembourg, care închiriază camere pe câte o lună. E un pic cam scump, dar... adăugă ea.