- Să zicem că aşa îmi spune inima.
- Eu v-am spus tot ce ştiu.
- V-am mai prevenit să nu mă luaţi drept un imbecil, domnule Martin. Marcos şi Castelo sunt afară
şi aşteaptă un prilej să stea de vorbă cu dumneavoastră între patru ochi. Asta vreţi?
- Nu.
- Atunci, ajutaţi-mă să vă scot din încurcătură şi să vă trimit acasă înainte să vi se răcească
aşternutul.
- Ce vreţi să auziţi?
- Adevărul, de pildă.
Mi-am împins scaunul îndărăt şi m-am ridicat, exasperat.
Frigul îmi pătrunsese până în măduva oaselor şi aveam senzaţia că-mi plesneşte capul. Am început să mă învârt în cerc, în jurul mesei, aruncând cuvintele înspre inspector, ca nişte pietre.
- Adevărul. Vă voi spune adevărul. Adevărul este că nu ştiu care-i adevărul. Nu ştiu ce să vă spun.
Nu ştiu de ce l-am vizitat pe Roures, nici pe Salvador. Nu ştiu ce caut şi nici ce mi se întâmplă.
Acesta este adevărul.
Grandes mă observa, stoic.
- Nu vă mai învârtiţi şi luaţi loc. Mă ameţiţi.
- N-am chef.
- Domnule Martin, dumneavoastră de fapt nu mi-aţi spus absolut nimic. Nu vă cer decât să mă
ajutaţi pentru ca eu să vă pot ajuta.
- N-aţi putea să mă ajutaţi nici dacă aţi vrea.
- Atunci, cine poate?
Am căzut la loc pe scaun.
- Nu știu... am murmurat.
Mi s-a părut că zăresc în ochii inspectorului un licăr de milă, ori poate că era doar oboseala.
- Uitaţi-vă cum facem, domnule Martin. Haideţi să o luăm de la capăt. Să procedăm în felul dumneavoastră. Spuneţi-mi o poveste. Începeţi cu începutul.
L-am privit în tăcere.
- Domnule Martin, să nu credeţi că, fiindcă îmi sunteţi simpatic, n-o să-mi fac treaba.
- Faceţi ce aveţi de făcut. Chemaţi-i pe Hansel şi Gretel, dacă vă place.
În clipa aceea, am sesizat o urmă de nelinişte pe chipul său. Se apropiau paşi pe coridor şi ceva mi-a spus că inspectorul nu se aştepta la aşa ceva. S-au auzit câteva cuvinte şi Grandes, agitat, s-a dus la uşă. A bătut de trei ori cu dosul degetelor şi Marcos, care stătea de pază, i-a deschis. Un om îmbrăcat într-un palton din piele de cămilă şi un costum asortat intră în sală, se uită în jur cu o expresie dezgustată, iar apoi îmi adresă un zâmbet de o blândeţe infinită, în timp ce îşi scotea alene mănuşile. L-am privit, uluit, recunoscându-l pe avocatul Valera.
- Sunteţi bine, domnule Martin? întrebă el.
Am făcut semn că da. Avocatul îl trase într-un colţ pe inspector. I-am auzit şuşotind. Grandes gesticula cu o furie reținută. Valera îl privea cu răceală si tăgăduia. Convorbirea s-a prelungit aproape un minut. În cele din urmă, Grandes pufni şi îşi lăsă mâinile să-i cadă pe lângă trup.
- Luaţi-vă fularul, domnule Martin, fiindcă plecăm, spuse Valera. Domnul inspector a terminat cu întrebările.
În spatele lui, Grandes îşi muşcă buzele fulgerându-l cu privirea pe Marcos, care ridică din umeri.
Fără a-şi slăbi zâmbetul amabil şi expert, Valera mă luă de braţ şi mă scoase din temniţă.
- Sper că aceşti agenţi v-au tratat în mod corect, domnule Martin.
- Da, am apucat eu să bâigui.
- Un moment, strigă Grandes din spate.
Valera se opri şi, făcându-mi semn să tac, se întoarse.
- Orice întrebare pe care o aveţi pentru domnul Martin o puteţi adresa biroului nostru, unde vi se va răspunde cu mare plăcere. Între timp, în afară de cazul în care dispuneţi de vreun alt motiv întemeiat pentru a-l reţine pe domnul Martin în aceste încăperi, pe ziua de azi noi ne retragem, urându-vă noapte bună si mulțumindu-vă pentru amabilitate pe care voi ţine să o menţionez superiorilor dumneavoastră, în special inspectorului-şef Salgado, cu care, după cum ştiţi, sunt foarte bun prieten.
Sergentul Marcos dădu să vină spre noi, dar inspectorul îl reţinu. Am schimbat cu el o ultimă
