- Te iubesc, am auzit-o spunând.

M-am târât până la ea, însă reţeaua de crăpături creştea sub mâinile mele şi a înconjurat-o. Ne mai despărţeau doar câţiva metri când am auzit gheaţa spărgându-se şi cedându-i sub picioare. Nişte fălci negre s-au căscat sub ea şi au înghiţit-o, ca un puţ de smoală. De cum s-a făcut nevăzută dedesubt, plăcile de gheaţă s-au reunit, pecetluind deschiderea prin care Cristina se prăbuşise. Trupul ei lunecă

vreo doi metri pe sub întinderea de gheaţă, împins de curent. Am izbutit să mă târăsc până unde rămăsese prinsă şi am izbit în gheaţă din răsputeri. Cristina.. cu ochii deschişi şi cu părul unduind în curent, mă privea de pe partea cealaltă a întinderii transparente. Am izbit până când mi-am sfărâmat mâinile - zadarnic. Cristina nu şi-a desprins ochii dintr-ai mei. A pus mâna pe gheaţă şi a zâmbit.

Ultimele bule de aer i se desprindeau de pe buze şi pupilele i se dilatau pentru ultima oară. O

secundă mai târziu, încet, începu să se scufunde pentru totdeauna în beznă.

11

Nu m-am mai întors în cameră să-mi iau lucrurile. Ascuns printre copacii din jurul lacului, am putut vedea cum doctorul şi doi agenţi din Garda Civilă ajungeau la hotel şi i-am observat, prin geamuri, vorbind cu directorul. La adăpostul străzilor întunecate şi pustii, am traversat satul şi am ajuns la gara îngropată în ceaţă. Două felinare cu gaz lăsau să se ghicească silueta unui tren care aştepta tras la peron. Scheletul metalic al semaforului roşu, aprins la ieşirea din gară, era întunecat.

Locomotiva era oprită, lacrimi de gheaţă atârnau de şine şi de bare ca nişte picături de gelatină.

Vagoanele zăceau în întuneric, cu geamurile acoperite de promoroacă. Nu se zărea lumină în biroul şefului de gară. Mai erau câteva ceasuri până la plecarea trenului şi staţia era pustie.

M-am apropiat de unul din vagoane şi am încercat să deschid o uşă. Era blocată pe dinăuntru. Am coborât pe linii şi am înconjurat trenul. La adăpostul întunericului, m-am căţărat pe platforma de trecere dintre cele două vagoane de la coadă şi mi-am încercat norocul cu uşa dintre ele. Era deschisă. M-am strecurat în vagon şi am înaintat prin penumbră până într-unul din compartimente. Am intrat şi am blocat închizătoarea pe dinăuntru. Tremurând de frig, m-am prăbuşit pe unul din locuri.

Nu mă încumetam să închid ochii de frică să nu zăresc speranţa din ochii Cristinei alunecând sub gheaţă. Au trecut minute, poate chiar ore. La un moment dat, m-am întrebat de ce mă ascund şi de ce nu mai pot simţi nimic.

M-am refugiat în locul acela pustiu şi am aşteptat ascuns ca un fugar, ascultând miile de vaiete ale metalului şi lemnului care se contractau din pricina frigului. Am scrutat umbrele de dincolo de geamuri, până când fasciculul unui felinar a măturat pereţii vagonului şi am auzit voci pe peron. Am făcut, cu degetele, un vizor pe geamul aburit şi am putut zări cum mecanicul şi doi muncitori se îndreptau spre partea din faţă a trenului. La vreo zece metri, şeful de gară stătea de vorbă cu cei doi agenţi din Garda Civilă pe care îi văzusem cu doctorul la hotel, cu puţin timp în urmă. L-am văzut încuviinţând şi scoţând o legătură de chei în timp ce venea spre tren, urmat de cei doi agenţi. M-am retras la loc în compartiment. Câteva secunde mai târziu, am auzit zgomotul cheilor şi ţăcănitul uşii vagonului care se deschidea. Nişte paşi au înaintat dinspre capătul vagonului. Am ridicat piedica închizătorii, lăsând uşa compartimentului deschisă, şi m-am întins pe jos, sub una din bănci, lipindu-mă de perete. Am auzit paşii agenţilor apropiindu-se, în timp ce fasciculul felinarelor din mâinile lor trasau ace de lumină albastră care lunecau pe geamurile compartimentelor. Când paşii s-au oprit în dreptul compartimentului meu, mi-am ţinut respiraţia. Vocile tăcuseră. Am auzit uşa deschizându-se şi zum cizmele mi-au trecut la două palme de faţă. Agentul a rămas acolo câteva clipe, după care a ieşit şi a închis uşa. Paşii s-au îndepărtat de-a lungul vagonului.

Am rămas acolo, nemişcat. Două minute mai târziu, am auzit un huruit şi o suflare caldă ce ieşea din grătarul caloriferului mi-a mângâiat faţa. O oră mai târziu, primele lumini ale zorilor au atins geamurile. Am ieşit din ascunzătoare şi am privit afară. Călători solitari sau în cupluri străbăteau peronul târând după ei valize şi pachete. Vuietul locomotivei pornite se putea simți în pereţii şi în duşumeaua vagonului. În câteva minute, căitorii au început să urce în tren şi controlorul a aprins luminile. M-am aşezat din nou pe locul de la geam şi am răspuns la salutul unuia dintre pasagerii care treceau prin dreptul compartimentului. Când ceasul cel mare al gării a bătut ora opt dimineaţa, trenul a început să lunece de-a lungul peronului. Abia atunci am închis ochii şi am ascultat clopotele

bisericii bătând în depărtare, cu ecoul unui blestem.

Drumul de întoarcere a fost marcat de numeroase întârzieri. O parte din linie căzuse şi am ajuns la Barcelona abia spre seara acelei zile de vineri, 23 ianuarie. Oraşul era îngropat sub un cer stacojiu, peste care se întindea un păienjeniş de fum negru. Era cald, ca şi când iarna s-ar fi retras brusc şi o suflare murdară şi umedă urca dinspre grătarele sistemului de canalizare. Când am deschis poarta de la intrarea casei cu turn am găsit pe jos un plic alb. Am remarcat pecetea de ceară roşie care îl sigila şi nu m-am deranjat să-l ridic, fiindcă ştiam prea bine ce conţinea: mi se reamintea de întâlnirea cu patronul, pentru a-i preda manuscrisul, chiar în acea seară, în vila de lângă Parcul Guell. Am urcat treptele pe întuneric şi am deschis uşa de la etaj. N-am aprins lumina şi m-am dus direct spre camera de lucru. M-am apropiat de fereastră şi am contemplat încăperea, în strălucirea infernală pe care o revărsa cerul acela în flăcări. Mi-am imaginat-o acolo, aşa cum îmi spusese ea, îngenuncheată în faţa cufărului. Deschizând cufărul şi scoţând mapa cu manuscrisul. Citind acele pagini blestemate cu certitudinea că trebuie să le distrugă. Aprinzând chibriturile şi îndreptând flacăra spre hârtie.

Mai era cineva în casă.

M-am dus spre cufăr şi m-am oprit la câţiva paşi, ca şi când aş fi fost în spatele ei, pândind-o. M-am aplecat şi l-am deschis. Manuscrisul era tot acolo, aşteptându-mă. Am întins mâna şi am şters mapa cu degetele, mângâind-o. Atunci am zărit-o. Figura de argint lucea pe fundul cufărului ca o perlă pe fundul unui iaz. Am apucat-o cu degetele şi am cercetat-o la lumina acelui cer sângeriu.

Broşa cu îngerul.

- Nemernicul, m-am auzit spunând.

Am scos din fundul dulapului cutia cu revolverul cel vechi al tatei. Am deschis tamburul şi am constatat că era încărcat. Am vârât restul cutiuţei cu muniţie în buzunarul stâng al paltonului. Am învelit arma într-o bucată de pânză si am vârât-o în buzunarul drept. Înainte de a pleca, m-am oprit o clipă să-l privesc pe străinul care se uita la mine din oglinda de pe hol. Am zâmbit, cu pacea pe care mi-o dădea ura arzându-mi în vine, şi am ieşit în noapte.

12

Casa lui Andreas Corelli se înălţa pe deal, pe fundalul ţesut de norii roşii. Dincolo de ea, se legăna pădurea de umbre a Parcului Guell, Briza mişca crengile, iar frunzele şuierau în beznă ca nişte şerpi. M-am oprit la intrare şi am cercetat faţada. Nu exista nici o lumină în toată casa. Obloanele de la ferestre erau trase. Am ascultat în spatele meu respiraţia câinilor care dădeau târcoale dincolo de zidurile parcului, urmărindu-mi paşii. Am scos revolverul din buzunar şi m-am întors spre grilajul de la intrare, unde se întrezăreau contururile animalelor, nişte umbre lichide care pândeau din beznă.

M-am dus spre uşa principală a casei şi am lovit de trei ori cu ciocănelul. N-am aşteptat să mi se răspundă. Aş fi zburat închizătoarea cu un foc de armă, dar n-a fost nevoie.

Uşa era deschisă. Am rotit mânerul de bronz până când am eliberat piedica broaştei şi uşa de stejar a lunecat încet spre interior, sub inerţia propriei greutăţi. Coridorul cel lung se deschidea în faţă, iar stratul de praf care acoperea pardoseala sclipea ca un nisip fin. Am făcut câţiva paşi înăuntru şi m-am dus către scara ce urca dintr-o parte a holului, dispărând într-o spirală de umbre.

Am înaintat pe culoarul ce ducea spre salon. Zeci de priviri mă urmăreau din galeria de fotografii vechi, înrămate, care acopereau peretele. Singurele sunete pe care le puteam percepe erau ale paşilor şi respiraţiei mele. Am ajuns la capătul coridorului şi m-am oprit. Lumina nopţii se strecura, ca nişte săbii de sclipiri roşiatice, printre obloane. Am ridicat revolverul. Şi am intrat în salon. Mi-am obişnuit ochii cu întunericul. Mobilele erau acolo unde mi le aminteam, însă, chiar şi fără lumină, se simţea că erau vechi şi acoperite de praf. Nişte ruine. Draperiile atârnau destrămate şi zugrăveala de pe ziduri se desprindea în fâşii, ca nişte solzi. M-am dus spre una din ferestre ca să deschid obloanele şi să las să intre ceva lumină. Mă aflam la doi metri de balcon când mi-am dat seama că nu eram singur. M-am oprit, ţintuit locului, şi m-am întors încet.

Silueta se distingea clar în colţul încăperii, şezând în fotoliul dintotdeauna. Lumina sângerie care picura dinspre obloane ajungea să-i dezvăluie pantofii lucioşi şi conturul costumului. Chipul îi rămânea complet în întuneric, dar ştiam că mă priveşte. Şi că zâmbeşte. Am ridicat revolverul şi l-am ochit.

- Ştiu ce-aţi făcut, am zis eu.

Corelli nu-şi clinti nici un muşchi. Figura îi rămase nemişcată, ca un păianjen. Am făcut un pas înainte, ochindu-i faţa. Mi s-a părut că aud un suspin în beznă şi, pentru o clipă, lumina roşiatică i s-a aprins în ochi şi am fost sigur că se va năpusti asupra mea. Am tras un foc. Reculul armei m-a izbit în antebraţ ca o lovitură seacă de ciocan. Un nor de fum albastru s-a ridicat din revolver. Una din mâinile lui Corelli a căzut de pe braţul fotoliului şi a început să se legene, cu unghiile răzuind duşumeaua. Am tras din nou. Glonţul l-a nimerit în piept şi i-a deschis o gaură fumegândă în haină.

Am rămas ţinând revolverul cu amândouă mâinile, neîndrăznind să mai fac un pas, scrutându-i silueta nemişcată din fotoliu. Încetul cu încetul, braţul a încetat să i se mai legene până când trupul a zăcut inert, iar unghiile, lungi şi îngrijite, i-au rămas ancorate în parchetul de stejar. N-a slobozit nici un sunet şi n-a schiţat nici o mişcare trupul acela, care tocmai încasase două focuri de armă, unul în faţă

şi celălalt piept. M-am retras câţiva paşi spre geam şi l-am deschis cu piciorul, fără să-mi dezlipesc privirea de fotoliul unde zăcea Corelli. O coloană de lumină vaporoasă şi-a croit drum dinspre balustradă până în acel colţ, luminând trupul şi faţa patronului. Am încercat să înghit salivă, dar

aveam gura uscată. Primul foc îi făcuse o gaură între ochi. Al doilea îi perforase un rever. Nu exista nici o picătură de sânge. În locul acestuia, se prelingea o pulbere fină şi strălucitoare, ca dintr-o clepsidră, care îi luneca printre pliurile hainelor. Ochii îi luceau şi avea buzele încremenite într-un zâmbet sarcastic. Era o păpuşă.

Am coborât revolverul, cu mâna încă tremurându-mi, şi m-am apropiat încet. M-am aplecat peste acea marionetă grotescă şi i-am dus mâna, uşor, spre faţă. Pentru o clipă, m-am temut că, în orice moment, ochii aceia de sticlă se vor mişca, iar mâinile acelea cu unghii prelungi se vor repezi la gâtul meu. I-am atins obrazul cu vârfurile degetelor. Lemn smălţuit. Nu m-am putut abţine să nu râd cu amărăciune. Nu te puteai aştepta la mai puţin din partea patronului. M-am uitat încă o dată la mutra aceea batjocoritoare şi am pocnit-o cu patul pistolului, prăvălind-o într-o rână. Am văzut-o căzând pe duşumea şi am luat-o la şuturi. Scheletul din lemn s-a deformat până când braţele şi picioarele au rămas înnodate într-o postură imposibilă. M-am retras câţiva paşi şi m-am uitat în jur. Am observat pânza cea mare cu figura îngerului şi am smuls-o dintr-o mişcare. În spatele tabloului am găsit uşa de acces spre subsolul pe care mi-l aminteam din noaptea când am adormit acolo. Am încercat închizătoarea. Era deschisă. Am scrutat scara ce cobora în puţul de beznă. M-am îndreptat spre comoda unde îmi aminteam că îl văzusem pe Corelli punând cei o sută de mii de franci, în cursul primei noastre întâlniri în acea casă, şi am căutat prin sertare. Într-unul din ele am găsit o cutie metalică, cu lumânări şi nişte chibrituri. Am şovăit o clipă, întrebându-mă dacă nu cumva patronul lăsase acolo acele obiecte fiindcă se aştepta să le găsesc, aşa cum am găsit şi păpuşa. Am aprins una din lumânări şi am traversat salonul, îndreptându-mă spre uşă. Am aruncat o ultimă privire spre păpuşa doborâtă şi, ridicând lumânarea şi strângând tare revolverul în mâna dreaptă, m-am pregătit să cobor. Am înaintat treaptă cu treaptă, oprindu-mă la fiecare pas ca să mă uit în spate. Când am ajuns în încăperea de la subsol, am ţinut lumânarea cât mai departe de mine şi am descris cu ea un semicerc. Toate rămăseseră la locul lor: masa de operaţii, luminile de gaz şi tava cu instrumente chirurgicale. Toate acoperite de o patină de praf şi pânze de păianjen. Însă mai era ceva. Se zăreau alte câteva siluete rezemate de zid. La fel de nemişcate ca a patronului. Am lăsat lumânarea pe masa de operaţii şi m-am apropiat de acele trupuri inerte. L-am recunoscut, în ele, pe valetul care ne-a servit într-o seară şi pe şoferul care m-a dus acasă după cina mea cu Corelli, din grădina casei lui.

Mai erau şi alte figuri, pe care nu le-am putut identifica. Una din ele era rezemată de zid, cu faţa ascunsă. Am împins-o cu vârful pistolului, făcând-o să se rotească, şi, o secundă mai târziu, m-am pomenit privindu-mă pe mine însumi. Am simţit un fior străbătându-mi trupul. Păpuşa care mă imita avea doar o jumătate de chip. Cealaltă jumătate nu avea trăsături formate. Mă pregăteam să strivesc faţa aceea cu un şut, când am auzit râsul unui copil, din înaltul scării. Mi-am ţinut răsuflarea şi atunci s-au auzit o serie de pocnete seci. Am alergat pe trepte în sus şi, când am ajuns la primul etaj, figura patronului nu mai era pe jos, unde rămăsese doborâtă. Nişte urme de paşi o porneau de acolo înspre coridor. Am armat percutorul revolverului şi m-am luat după acele urme până pe culoarul care ducea în hol. M-am oprit în prag şi am ridicat pistolul. Paşii se opreau la jumătatea culoarului. Am căutat printre umbre forma întunecată a patronului, dar nu era nici urmă de el. În fundul culoarului, uşa principală era tot deschisă. Am înaintat încet până în punctul unde se opreau urmele. Nu mi-am dat seama decât câteva secunde mai târziu, când am observat că golul pe care mi-l aminteam între portretele de pe perete nu mai exista. În locul lui apăruse o ramă nouă, iar în această ramă, într-o fotografie ce părea făcută cu acelaşi aparat ca toate pozele care alcătuiau acea colecţie macabră, se vedea Cristina, îmbrăcată în alb, cu privirea pierdută în ochiul lentilei. Nu era singură. Nişte braţe o

înconjurau şi o susţineau în picioare, iar posesorul lor zâmbea spre obiectiv. Andreas Corelli.

13

M-am îndepărtat coborând colina, îndreptându-mă spre încâlceala de străzi întunecate de pe Paseo de Gracia. Acolo am găsit o cafenea deschisă, unde se adunase un grup numeros de vecini care discutau aprins despre politică sau despre fotbal, era greu de spus despre ce anume. M-am strecurat printre oameni şi am traversat un nor de fum şi de zgomot până când am ajuns la tejghea, unde barmanul mi-a adresat o privire vag ostilă, cu care am presupus că îi întâmpina pe toţi străinii, care în cazul acela însemnau probabil toţi cei care locuiau mai departe de două străzi faţă de localul său.

- Aş dori să folosesc telefonul dumneavoastră, i-am zis.

- Telefonul e numai pentru clienţi.

- Pune-mi un coniac. Şi telefonul.

Barmanul luă un pahar şi îmi arătă spre un culoar care se deschidea undeva, în fundul sălii, sub un afiş care anunţa Closete. Acolo am găsit o imitaţie de cabină telefonică, undeva în fund, imediat lângă intrarea la toalete, expusă unui damf intens de amoniac şi zgomotului care se strecura din sală.

Am ridicat receptorul şi am aşteptat să vină tonul. Câteva secunde mai târziu, mi-a răspuns o operatoare a companiei telefonice.

- Aş dori o convorbire cu biroul de avocatură Valera, de pe bulevardul Diagonal, numărul 442.

Operatoarei i-au trebuit două minute ca să găsească numărul şi să-mi facă legătura. Am aşteptat acolo, ţinând receptorul cu o mână şi astupându-mi urechea stângă cu cealaltă. În cele din urmă, mi-a confirmat că îmi transfera convorbirea. şi, în câteva clipe, recunoşteam glasul secretarei avocatului Valera.

- Îmi pare rău, dar domnul avocat Valera nu-i aici, în acest moment.

- E ceva important. Spuneţi-i că mă numesc Martin.

David Martin. E o chestiune de viaţă şi de moarte.

- Ştiu cine sunteţi, domnule Martin. Regret, dar nu vi-l pot da la telefon pe domnul avocat, fiindcă

nu-i aici. E ora nouă şi jumătate seara şi a plecat de ceva vreme.

- Atunci daţi-mi adresa lui de acasă.

- Nu vă pot oferi această informaţie, domule Martin.