Mai erau doar câteva minute până la miezul nopţii când am ajuns, în sfârşit, la casa cu turn. De cum am deschis uşa, am ştiut că Isabella plecase. Sunetul paşilor mei pe coridor avea un alt ecou. Nu m-am deranjat să aprind lumina. Am intrat în casă pe semiîntuneric şi am aruncat o privire în fosta ei cameră. Isabella făcuse ordine şi curăţenie în odaie. Cearşafurile şi păturile erau împăturite ordonat pe un scaun, iar salteaua era descoperită. Mirosul ei încă plutea în aer. M-am dus până în galerie şi m-am aşezat la masa de scris pe care o folosise ajutoarea mea. Isabella ascuţise creioanele şi le aşezase frumos într-un pahar. Grămada de file albe era grijuliu ordonată într-un teanc. Setul de peniţe pe care i-l dăruisem se afla la un capăt al mesei. Casa nu mi se mai păruse niciodată atât de pustie.
În baie m-am dezbrăcat de hainele ude şi mi-am pus pe ceafă un plasture cu alcool. Durerea scăzuse, din ea rămânând doar un zvâcnet surd şi o senzaţie generală nu prea diferită de o mahmureală monumentală. În oglindă, tăieturile pe care le aveam pe piept păreau nişte linii trasate cu un stilou. Erau tăieturi curate şi superficiale, dar usturau de mai mare dragul. Le-am curăţat cu alcool şi am nădăjduit că nu se vor infecta.
M-am băgat în pat şi m-am acoperit până la gât cu două sau trei pături. Singurele părţi ale corpului care nu mă dureau erau cele pe care frigul şi ploaia le-a amorţit până când le-a lipsit de orice sensibilitate. Am aşteptat să mă încălzesc, ascultând acea tăcere rece, o tăcere de absenţă şi de pustiu care înăbuşea casa. Înainte să plece, Isabella lăsase teancul de plicuri cu scrisorile Cristinei pe măsuţa de noapte. Am întins mâna şi am scos una la întâmplare, datată cu două săptămâni în urmă.
Dragă David,
Zilele trec şi eu iţi scriu mai departe scrisori la care presupun că nu vrei să răspunzi, în caz că
mai apuci să le deschizi. Am început să cred că le scriu numai pentru mine, ca să-mi omorsingurătatea şi ca să cred pentru o clipă că te am aproape de mine. Zi de zi mă întreb ce s-o fiîntâmplat cu tine şi oare cu ce te ocupi.
Uneori mă gândesc că ai plecat din Barcelona ca să nu te mai întorci şi mi te închipui pe undeva,înconjurat de străini, începând o viaţă nouă despre care nu voi şti niciodată nimic. Alteori mă
gândesc că încă mă urăşti, că distrugi aceste scrisori şi că ţi-ai dori să nu mă fi cunoscutniciodată. Nu te învinovăţesc. E curios cât de simplu e să-i povesteşti, în singurătate, uneibucăţele de hârtie, ceea ce nu îndrăzneşti să-i spui omului în faţă. Lucrurile nu sunt simple pentrumine. Pedro nu putea fi mai bun şi mai înţelegător cu mine, ba chiar uneori mă irită răbdarea şidorinţa lui de a mă face fericită, ceea ce nu face decât să mă simt mizerabil. Pedro mi-a arătat că
am inima pustie, că nu merit să mă iubească nimeni. Îşi petrece aproape toată ziua cu mine. Nuvrea să mă lase singură.
Zâmbesc în fiecare zi şi împart aşternutul cu el. Când mă întreabă dacă îl iubesc îi spun că da, iarcând văd adevărul oglindit în ochii lui aş vrea să mor. Nu mi-o reproşează niciodată. Vorbeştemult despre tine. Îţi duce dorul. Uneori chiar mă gândesc că pe tine te iubeşte cel mai mult pelumea asta. Îl văd cum îmbătrâneşte, în singurătate, în cea mai proastă companie cu putinţă, încompania mea. Nu pretind să mă ierţi, dar dacă îmi doresc ceva pe lume este să-l ierţi pe el. Eu nuvalorez atât cât să-i refuzi lui prietenia şi tovărăşia ta.
Ieri am terminat de citit una din cărţile tale. Pedro le are pe toate, şi le-am citit treptat, fiindcă e
singurul fel în care simt că sunt cu tine. Era o poveste tristă şi ciudată, cu două păpuşi stricate şiabandonate dintr-un circ ambulant, care pentru o noapte capătă viaţă, ştiind că urmează să moară
în zori. Citind-o, mi se părea că scrii despre noi.
Acum câteva săptămâni am visat că te revedeam, că ne întâlneam pe stradă şi nu-ţi aminteai demine. Îmi zâmbeai şi mă întrebai cum mă cheamă. Nu ştiai nimic despre mine. Nu mă urai. Înfiecare noapte, când Pedro adoarme lângă mine, închid ochii şi mă rog cerului sau iadului să-miîngăduie să visez acelaşi lucru. Mâine, sau poate poimâine, îţi voi scrie din nou ca să-ţi spun că teiubesc, deşi asta nu înseamnă nimic pentru tine.
CRISTINA
Am lăsat scrisoarea să cadă pe jos, incapabil să mai citesc. Şi mâine va fi o zi, mi-am spus. Cu greu putea fi mai proastă decât aceea. Dar nu-mi închipuiam că bucuriile acelei zile erau abia la început. Probabil că izbutisem să dorm vreo două ceasuri, cel mult, când m-am trezit brusc, cu noaptea-n cap. Cineva bătea puternic în uşa de la etaj. Am rămas câteva secunde buimac, în întuneric, căutând întrerupătorul de la lumină. Din nou, bătăi în uşă. Am aprins lumina, am sărit din pat şi m-am dus spre intrare. M-am uitat pe vizor. Trei feţe în semiîntunericul de pe palier. Inspectorul Grandes şi, în spatele lui, Marcos şi Castelo. Toţi trei fixând vizorul. Am respirat adânc de două ori înainte să
deschid.
- Bună seara, domnule Martin. Iertaţi ora.
- Dar ce oră se presupune că e?
- Ora să-ţi mişti curul, nenorocitule, bombăni Marcos smulgându-i lui Castelo un zâmbet cu care m-aş fi putut bărbieri.
Grandes le aruncă o privire reprobatoare şi oftă.
- E puţin trecut de ora trei dimineaţa, zise el. Pot să intru?
Am oftat deranjat, dar am încuviinţat, lăsându-i loc să treacă. Inspectorul le făcu oamenilor săi un semn să-l aştepte pe palier. Marcos şi Castelo încuviinţară scrâşnind din dinţi şi îmi azvârliră o privire reptiliană. Le-am închis uşa în nas.
- Ar trebui să fiţi ceva mai atent cu ăştia doi, zise Grandes în timp ce pătrundea pe coridor în largul său.
- Vă rog, simţiţi-vă ca acasă... am zis eu.
M-am întors în dormitor şi m-am îmbrăcat cu ce mi-a venit la mână, şi anume cu nişte haine murdare îngrămădite pe un scaun. Când am ieşit pe culoar, nici urmă de Grandes.
Am traversat coridorul până în galerie şi l-am găsit acolo, contemplând pe fereastră norii care se târau, la joasă înălţime, peste terasele de pe acoperişuri.
- Ce s-a întâmplat cu bombonica? întrebă el.
- E acasă la ea.
Grandes se întoarse zâmbind.
- Omul înţelept nu le ţine cu pensiune completă, zise el arătând spre un fotoliu. Luaţi loc.
Mi-am dat drumul în fotoliu. Grandes rămase în picioare, privindu-mă fix.
- Ce-i? am întrebat eu în cele din urmă.
- Arătaţi rău, domnule Martin. V-aţi încăierat cu careva?
- Am căzut.
- Mda. Am înţeles că astăzi aţi vizitat magazinul de articole de magie, proprietate a domnului Damian Roures, de pe strada Princesa.
- M-aţi văzut ieşind de acolo la amiază. De ce mă întrebaţi? Grandes mă observa cu răceală.
- Luaţi-vă un palton şi un fular sau altceva. E frig.
Mergem la secţie.
- Pentru ce?
