M-am întors. Omuleţul mă privea, ezitând.
- Parcă îmi aduc aminte că Lux Aeterna era numele unui fel de cărţulie religioasă pe care l-am folosit la un moment dat în şedinţele din apartamentul de pe strada Elisabeta. Făcea parte dintr-o colecţie de cărţulii similare, probabil împrumutată de la biblioteca de şmecherii a societăţii "El
[8]
Porvenir" . Nu ştiu dacă la asta vă referiţi.
- Vă amintiţi despre ce era vorba în ea?
- O cunoştea mai bine asociatul meu, Jaco, cel care conducea şedinţele. Din câte îmi aduc aminte, Lux Aeterna era un poem despre moarte şi despre cele şapte nume ale Fiului Dimineţii, Purtătorul Luminii.
- Purtătorul Luminii? Roures zâmbi.
- Lucifer.
33
Odată ajuns în stradă, am pornit înapoi spre casă, întrebându-mă ce să fac. Mă apropiam de începutul străzii Montcada când l-am văzut. Inspectorul Victor Grandes, rezemat de zid, savura un trabuc şi îmi zâmbea. M-a salutat cu mâna, iar eu am trecut strada spre el.
- Nu ştiam că sunteţi interesat de magie, domnule Martin.
- Nici eu că mă urmăriţi, domnule inspector.
- Nu vă urmăresc. Dar sunteţi un om greu de găsit şi am hotărât că, dacă nu vine muntele la mine, să mă duc eu la munte. Aveţi cinci minute ca să bem ceva? Plăteşte Direcţia Superioară a Poliţiei.
- În cazul ăsta... Azi n-aveţi nici o însoţitoare?
- Marcos şi Castelo au rămas la Direcţie cu hârțogăria - dar dacă le spuneam că mă duc să mă
întâlnesc cu dumneavoastră, sigur mă rugau să-i iau şi pe ei.
Am coborât prin canionul de vechi palate medievale până la "El Xampanyet" şi ne-am aşezat la o masă din fund. Un ospătar înarmat cu o cârpă care puţea a leşie ne-a băgat în seamă şi Grandes ceru două beri şi o tapa de brânză din La Mancha. Când au sosit berile şi gustarea, inspectorul îmi oferi farfuria, invitaţie pe care am declinat-o.
- Vă supăraţi? La ora asta eu mor de foame.
- Bon appetit, Grandes înghiţi o bucăţică de brânză şi se linse pe buze cu ochii închişi.
- Nu vi s-a spus că am trecut ieri pe la dumneavoastră?
- Mi s-a transmis cu întârziere.
- E de înţeles. Auziţi, ce mândreţe de fată! Cum o cheamă?
- Isabella.
- Ce neobrăzare, cum trăiesc unii! Vă invidiez. Câţi ani are bombonica?
I-am aruncat o privire otrăvită. Inspectorul zâmbi satisfăcut.
- Mi-a şoptit o păsărea că în ultimul timp aţi făcut-o pe detectivul. Nu vreţi să ne lăsaţi nimic nouă, profesioniştilor?
- Cum o cheamă pe păsăreaua dumneavoastră?
- E mai degrabă un păsăroi. Unul dintre superiorii mei e prieten apropiat cu avocatul Valera.
- Sunteţi şi dumneavoastră pe statul lor de plată?
- Încă nu, prietene. Doar mă ştiţi. Sunt de şcoală veche.
Onoarea şi toate celelalte porcării.
- Păcat.
- Şi spuneţi-mi, ce mai face bietul Ricardo Salvador?
Ştiţi că de vreo douăzeci de ani n-am mai auzit numele ăsta? Toţi îl credeau mort.
- Un diagnostic precipitat.
- Şi cum o duce?
- Singur, trădat şi uitat.
Inspectorul încuviinţă încet.
- Vă duce cu gândul la viitorul pe care ţi-l hărăzeşte meseria asta, nu-i aşa?
- Fac prinsoare că, în cazul dumneavoastră, lucrurile vor sta altfel, iar ascensiunea către poziţiile cele mai înalte din Poliţie e o chestiune de vreo doi ani de zile. Vă văd director general înainte să