Chioara, de îndată ce va reveni dintr-o vizită la domiciliu.
- O să vă lase ca nou, mă asigură el.
Am declinat oferta invocând un început de lumbago şi am apucat-o pe scări urându-i noapte bună.
Camera avea aspectul şi dimensiunile unui sarcofag. O simplă privire m-a convins să mă întind îmbrăcat pe pat, în loc să mă vâr în aşternut şi să fraternizez cu ce-o mai fi conţinut acesta. M-am acoperit cu o pătură destrămată pe care am găsit-o în şifonier - şi care, dacă era vorba de mirosit, cel puţin mirosea a naftalină - şi am stins lumina, încercând să-mi imaginez că mă aflu într-un fel de apartament pe care cineva cu o sută de mii de franci în bancă şi-l putea permite. Abia am izbutit să
pun geană pe geană.
Am părăsit hotelul în toiul dimineţii şi m-am îndreptat spre gară. Am cumpărat un bilet de clasa întâi, cu speranţa că voi dormi în tren tot timpul cât nu putusem dormi în acea văgăună şi, văzând că
mai am la dispoziţie douăzeci de minute până la plecare, m-am îndreptat spre şirul de cabine cu telefoane publice. I-am dat operatoarei numărul pe care mi-l lăsase Ricardo Salvador, acela al vecinilor lui de dedesubt.
- Aş dori să vorbesc cu Emilio, vă rog.
- La aparat.
- Mă numesc David Martin. Sunt un prieten al domnului Ricardo Salvador. Mi-a spus că îl pot suna la acest număr în caz de urgenţă.
- Să vedem... Puteţi aştepta un moment, ca să-l anunţăm? M-am uitat la ceasul gării.
- Da. Aştept. Mulţumesc.
Au trecut mai bine de trei minute până când am auzit paşi apropiindu-se şi glasul lui Ricardo Salvador m-a liniştit pe deplin.
- Domnule Martin? Sunteți bine?
- Da.
- Slavă Domnului. Am citit în ziar despre treaba cu Roures şi eram foarte îngrijorat pentru dumneavoastră. Unde sunteţi?
- Domnule Salvador, acum nu prea am timp. Trebuie să dispar din oraş.
- Sigur sunteţi bine?
- Da. Ascultaţi-mă. Alicia Marlasca a murit.
- Văduva? A murit?
O tăcere lungă. Mi s-a părut că Salvador plânge înăbuşit şi m-am blestemat că i-am dat vestea cu atâta lipsă de delicateţe.
- Mai sunteţi acolo?
- Da...
- V-am sunat să vă avertizez să fiţi cu mare băgare de seamă. Irene Sabino e în viață si m-a urmărit. Este cineva cu ea. Cred că Jaco.
- Jaco Corbera?
- Nu sunt sigur că este el. Cred că cei doi ştiu că mă aflu pe urmele lor şi încearcă să-i reducă la tăcere pe toţi cei care au stat de vorbă cu mine. Mi se pare că aveaţi dreptate...
- Dar de ce s-ar fi întors Jaco acum? întrebă Salvador.
N-are sens.
- Nu ştiu. Acum trebuie să plec. Voiam doar să vă previn.
- Pentru mine să nu vă faceţi griji. Dacă ticălosul acela vine să mă viziteze, sunt pregătit. De douăzeci şi cinci de ani aştept.
Şeful gării anunţă, fluierând, plecarea trenului.
- Să nu vă încredeţi în nimeni. Mă auziţi? O să vă sun de îndată ce revin în oraş.
- Mulţumesc pentru telefon, domnule Martin. Aveţi mare grijă.
7
Trenul începea să lunece pe peron când m-am refugiat în compartiment şi mi-am dat drumul să cad pe locul meu. M-am lăsat în voia adierii călduţe a caloriferului şi a hurducăitului molcom. Am lăsat în urmă oraşul, traversând pădurea de coşuri de fabrici care îl înconjura şi scăpând de sub linţoliul de lumină stacojie care îl acoperea. Încetul cu încetul, terenul părăginit al hangarelor şi al trenurilor trase pe linie moartă s-a diluat într-o întindere nesfârşită de câmpii şi dealuri acoperite de case mari şi vile, de păduri şi râuri. Căruţe şi sate se iveau printre vălurile de ceaţă. Gări micuţe se scurgeau pe lângă noi, în timp ce clopotniţe şi gospodării de ţară desenau miraje în depărtare.
La un moment dat am adormit, iar când m-am trezit peisajul se schimbase complet. Traversam văi abrupte şi stânci care se ridicau printre lacuri şi pâraie. Trenul ocolea codri mari, care escaladau coastele munţilor ce păreau să nu se mai sfârşească. Curând, încâlceala de munţi şi tuneluri tăiate în piatră s-a lămurit într-o vale deschisă şi mare, cu câmpii infinite, unde herghelii de cai sălbatici alergau prin zăpadă, iar cătune de case din piatră se desluşeau în depărtare. Vârfurile Pirineilor se ridicau de partea cealaltă, cu coastele înzăpezite aprinse în chihlimbarul amurgului. În faţă, o aglomerare de case şi clădiri se îngrămădea pe un deal. Controlorul şi-a vârât capul pe uşa compartimentului şi mi-a zâmbit.
- Următoarea staţie, Puigcerda, mă anunţă el.
Trenul s-a oprit exalând o furtună de aburi care a inundat peronul. Am coborât şi m-am pomenit învăluit în ceaţa aceea care mirosea a electricitate. În scurt timp, am auzit clopotul şefului de staţie şi trenul reluându-şi mersul. Încetul cu încetul, în timp ce vagoanele se perindau pe şine, conturul gării s-a ridicat ca un miraj în jurul meu. Eram singur pe peron. O perdea subţire de zăpadă cădea, ca o pulbere, cu o lentoare infinită. Un soare roşiatic se arăta spre vest, sub bolta de nori, şi făcea ca zăpada să semene cu un jar aprins. M-am dus spre biroul şefului de gară. I-am bătut în geam. Şi-a ridicat ochii, mi-a deschis uşa şi mi-a oferit o privire lipsită de interes.
- Mi-aţi putea spune cum să găsesc un loc care se numeşte Vila San Antonio?
Şeful de gară îşi arcui o sprânceană.
- Sanatoriul?
- Cred că da.
Şeful de gară adoptă aerul acela meditativ al cuiva care cumpăneşte cum să le ofere indicaţii şi adrese străinilor şi, după ce şi-a recapitulat catalogul de gesturi şi figuri, mi-a prezentat următoarea schiţă de traseu:
- Traversaţi satul, treceţi prin piaţa bisericii şi ajungeţi la lac. De partea cealaltă veţi întâlni un bulevard lung, înconjurat de case mari, care se termină în promenada Rigolisa. Acolo, în colţ, e o casă mare cu trei etaje, înconjurată de o grădină mare. Acela e sanatoriul.
- Ştiţi unde aş putea găsi cazare?
- În drum, veţi trece prin faţă pe la Hotel del Lago.
Spuneţi că v-a trimis Sebas.
- Vă mulţumesc.
- Mult noroc...
Am străbătut străzile pustii ale satului prin ninsoare, căutând profilul turnului bisericii. Pe drum, m-am încrucişat cu câţiva localnici care m-au salutat înclinând din cap şi m-au privit cu coada ochiului. Când am ajuns în piaţă, doi flăcăi care descărcau o căruţă cu cărbuni mi-au indicat drumul spre lac şi, după două minute, am apucat-o pe o stradă care ocolea un iaz mare, alb şi îngheţat. Case cu turnuri ascuţite şi profil seniorial înconjurau lacul şi o promenadă jalonată cu bănci şi arbori alcătuia o centură în jurul uriaşei întinderi de gheaţă în care rămăseseră prinse mici bărci cu vâsle.
