- Şi reputaţia ta?
- În pericol e doar reputaţia dumneavoastră. Mă duc un pic până la prăvălia părinţilor mei să sun la librărie ca să anunţ.
- Nu-i nevoie, Isabella.
- N-ar fi nevoie dacă aţi fi acceptat că trăim în secolul douăzeci şi v-aţi fi pus un telefon în mausoleul ăsta. Revin într-un sfert de oră. N-are rost să mai discutăm.
În absenţa Isabellei, certitudinea că moartea vechiului meu prieten Sempere apăsa asupra conştiinţei mele a început să-mi pătrundă adânc în suflet. Mi-am amintit cum bătrânul librar mi-a zis că toate cărţile au un suflet, sufletul celor care le-au scris şi al celor care le-au citit şi au visat la ele.
Am înţeles atunci că, până în ultima clipă, luptase ca să mă protejeze, jertfindu-se ca să salveze bucata aceea de hârtie şi cerneală despre care credea că purta scris sufletul meu. Când Isabella s-a întors, încărcată cu o plasă de bunătăţi din prăvălia părinţilor ei, i-a fost de ajuns să se uite la mine ca să-şi dea seama.
- Dumneavoastră o cunoaşteţi pe femeia aceea, zise ea.
Pe femeia care l-a omorât pe domnul Sempere...
- Cred că da. Irene Sabino.
- Nu-i cea din fotografiile vechi pe care le-am găsit în camera din fund? Actriţa?
Am încuviinţat.
- Şi pentru ce voia cartea aceea?
- Nu ştiu.
Mai târziu, după ce am gustat câte ceva din mâncărurile de la "Can Gispert", ne-am aşezat pe fotoliul cel mare, în faţa focului. Încăpeam amândoi, iar Isabella şi-a rezemat capul de umărul meu în timp ce ne uitam la foc.
- Ieri-noapte am visat că aveam un copil, zise ea. Am visat că mă striga, dar nu-l puteam auzi şi nici nu puteam să ajung la el, fiindcă eram prinsă ca într-o cursă, într-un loc unde era tare frig şi nu mă puteam mişca. El mă striga şi eu nu puteam să dau fuga până la el.
- E doar un vis, am zis eu.
- Părea real.
- Poate că ar trebui să scrii povestea asta, am aruncat eu.
Isabella tăgădui.
- M-am tot gândit. Şi am hotărât că prefer să trăiesc viaţa, nu s-o scriu. Să nu mi-o luaţi în nume de rău.
- Mi se pare o hotărâre înţeleaptă.
- Şi dumneavoastră? O s-o trăiţi?
- Mă tem că viaţa mea e deja oarecum trăită.
- Şi femeia aceea? Cristina?
Am respirat adânc.
- Cristina a plecat. S-a întors la soţul ei. Încă o hotărâre înţeleaptă.
Isabella se îndepărtă de mine şi mă privi, încruntându-se.
- Ce-i? am întrebat-o.
- Mi se pare că vă înşelaţi.
- În ce privinţă?
- Deunăzi a venit acasă la noi don Gustavo Barcelo şi am stat de vorbă despre dumneavoastră. Mi-a spus că l-a văzut pe soţul Cristinei, pe un anume...
- Pedro Vidal.
- Chiar aşa. Şi că el i-a spus de Cristina că a plecat cu dumneavoastră, că n-a mai revăzut-o şi nici n-a mai ştiut nimic de ea de circa o lună sau mai mult. De fapt, m-a mirat că n-am găsit-o aici, cu dumneavoastră, dar nu am îndrăznit să întreb...
- Eşti sigură că Barcelo a spus asta? Isabella încuviinţă.
- Ce-am mai zis acum? întrebă ea alarmată.
- Nimic.
- E ceva ce nu vreţi să-mi spuneţi...
- Cristina nu-i aici. N-a mai fost aici din ziua când a murit domnul Sempere.
- Atunci, unde-i?
- Nu ştiu.
Puţin câte puţin, ne-am cufundat în tăcere, ghemuiţi pe fotoliul cel mare, în faţa focului, iar în zori Isabella a adormit. Am înconjurat-o cu braţul şi am închis ochii, gândindu-mă la tot ce-mi spusese şi încercând să găsesc un înţeles. Când lumina dimineţii a aprins geamul galeriei, am deschis ochii şi am descoperit că Isabella era trează şi mă privea.
- Bună dimineaţa, am zis.
- M-am tot gândit, îmi spuse ea.
- Şi?
- Am de gând că accept propunerea pe care mi-a făcut-o feciorul domnului Sempere.
- Eşti sigură?
- Nu, râse ea.
- Ce-or să zică părinţii tăi?
- N-o să le placă, bănuiesc, dar o să le treacă. Ar prefera pentru mine un negustor prosper de tobă
şi cârnaţi decât unul de cărţi, dar nu vor avea de ales.