Isabella îl conduse până la uşă şi i-am auzit şuşotind pe palier preţ de vreo două minute. M-am îmbrăcat la loc şi am aşteptat ca un pacient cuminte, aşezat pe pat. Am auzit uşa închizându-se şi paşii medicului coborând scările. Ştiam că Isabella e în antreu, aşteptând o secundă înainte să intre în dormitor. Când, în cele din urmă, a intrat, am întâmpinat-o cu un zâmbet.
- O să vă pregătesc ceva de mâncare.
- Nu mi-e foame.
- Nu-mi pasă. O să mâncaţi şi apoi o să ieşim să luaţi aer. Şi cu asta, basta.
Isabella îmi pregăti o supă pe care, făcând un efort, am umplut-o cu bucăţele de pâine pe care le-am înghiţit cu o mutră afabilă, deşi la gust mi se părea că sunt nişte pietre. Am golit farfuria şi i-am arătat-o Isabellei, care stătuse lângă mine de strajă, ca un sergent, cât timp am mâncat. Imediat după
aceea, m-a dus în dormitor şi a căutat un palton în dulap. Mi-a pus mănuşi şi fular şi m-a împins până
la uşă. Când am ieşit în pragul uşii, bătea un vânt rece, însă cerul strălucea cu un soare crepuscular care presăra străzile cu chihlimbar. M-a luat de braţ şi am pornit la drum.
- Parcă am fi doi logodnici, am zis eu.
- Foarte amuzant.
Am mers până în Parc de la Ciutadella şi am intrat în grădinile care înconjurau umbrarul. Am ajuns până la bazinul marii fântâni şi ne-am aşezat pe o bancă.
- Mulţumesc, am murmurat eu.
Isabella nu-mi răspunse.
- Încă nu te-am întrebat ce mai faci, am mai încercat eu.
- Asta nu-i o noutate.
- Ce mai faci?
Isabella ridică din umeri.
- Părinţii mei sunt încântaţi de când m-am întors. Spun că aţi avut o influenţă bună. Dacă ar şti...
Adevărul e că ne împăcăm mai bine. Dar nici nu mă văd prea des cu ei. Îmi petrec aproape tot timpul la librărie.
- Şi Sempere? Cum se împacă cu dispariţia tatălui său?
- Nu prea bine.
- Dar tu cum te împaci cu el?
- E un om cumsecade, zise ea.
Isabella tăcu îndelung şi îşi coborî capul.
- Mi-a cerut să mă mărit cu el, zise. Acum două zile, la "Els Quatre Gats".
I-am contemplat profilul, senin şi deja lipsit de acea inocenţă juvenilă pe care voisem s-o văd la ea şi care probabil nu fusese acolo niciodată.
- Şi...? am întrebat în cele din urmă.
- I-am spus că o să mă gândesc.
- Şi o s-o faci?
Ochii Isabellei erau rătăciţi în fântână.
- Mi-a spus că vrea să întemeieze o familie, să aibă copii... că o să locuim în apartamentul de deasupra librăriei, că o s-o scoatem la capăt, în ciuda datoriilor pe care le avea domnul Sempere.
- Ei bine, ești încă tânără...
Îşi întoarse capul şi mă privi în ochi.
- Îl iubeşti?
Zâmbi cu o tristeţe infinită.
- Ştiu şi eu... Cred că da, însă nu atât cât crede el că mă iubeşte pe mine.
- Uneori, în împrejurări dificile, unii pot confunda compasiunea cu dragostea, am zis eu.
- Nu vă faceţi griji în privinţa mea.
- Te rog doar să-ţi acorzi puţin timp.
Ne-am privit, la adăpostul unei complicităţi infinite, care nu mai avea nevoie de cuvinte, şi am îmbrăţişat-o.
- Prieteni?
- Până când moartea ne va despărţi.
4
În drum spre casă, ne-am oprit într-o băcănie de pe strada Comercio ca să cumpărăm lapte şi pâine. Isabella mi-a zis că îl va ruga pe taică-său să-mi livreze o comandă de bucate alese şi că ar fi mai bine pentru mine să le mănânc pe toate.
- Cum merge treaba la librărie? am întrebat.
- Vânzările au scăzut foarte mult. Eu cred că oamenilor le este greu să vină fiindcă îşi aduc aminte de bietul domn Sempere. Şi adevărul e că, la cum stăm cu contabilitatea, asta nu ne prinde prea bine.
- Cum stați cum contabilitatea?
- Sub minim. În săptămânile de când lucrez acolo am revăzut bilanţul şi am constatat că domnul Sempere, fie-i ţărâna uşoară, era un dezastru. Dăruia cărţi cui nu-şi permitea să le cumpere. Sau le împrumuta şi nu le mai primea înapoi. Cumpăra colecţii despre care ştia că nu se pot vinde, numai fiindcă posesorii lor ameninţau că le dau foc sau le aruncă.
Întreţinea, prin pomeni, o grămadă de poetaştri de doi bani care n-aveau nici după ce bea apă. Mai departe vă puteţi imagina.
- Creditori?
- Câte doi pe zi, fără a mai socoti scrisorile şi avizele de la bănci. Vestea bună e că nu ne lipsesc ofertele.