- Pentru toate motivele pe care vi le-am povestit. Ca să evite zvonurile şi să ocrotească memoria prietenului său, presupun. Adevărul e că nu mi-a spus niciodată. Tatăl meu nu era un om dispus să dea explicaţii pentru faptele lui. O fi avut motivele sale. Motive întemeiate, fără nici o îndoială. Don Diego a fost un foarte bun prieten, pe lângă faptul că era asociat, şi toate acestea l-au durut mult pe tata.
- Ce s-a întâmplat cu iezuitul?
- Cred că avea probleme disciplinare cu ordinul. Era prieten cu părintele Cinto Verdaguer şi mi se pare că a fost implicat în unele dintre încurcăturile acestuia, ştiţi dumneavoastră.
- Exorcisme.
- Bârfe.
- Cum îşi poate permite un iezuit expulzat din ordin o asemenea casă?
Valera ridică din nou din umeri şi am bănuit că ajunsesem la fundul sacului.
- Mi-ar plăcea să vă ajut mai mult, domnule Martin, dar nu ştiu cum. Credeţi-mă.
- Vă mulţumesc pentru timpul acordat, domnule Valera. Avocatul clătină din cap afirmativ şi apăsă
butonul unei sonerii aflat pe birou. Secretara care mă întâmpinase apăru în uşă. Valera mi-a întins mâna, iar eu i-am strâns-o.
- Domnul Martin pleacă. Condu-l, Margarita.
Secretara încuviinţă şi îmi deschise drumul. Înainte să ies din birou, m-am întors să-l privesc pe avocat, care căzuse într-o melancolie sub portretul tatălui său. Am urmat-o pe Margarita până la uşă
şi, chiar când dădea s-o închidă, m-am întors şi i-am oferit cel mai inocent zâmbet de care eram în stare.
- Iertaţi-mă. Domnul avocat Valera mi-a dat mai înainte adresa doamnei Marlasca, dar acum, când mă gândesc, nu sunt sigur că-mi mai aduc aminte corect numărul străzii...
Margarita suspină, dornică să scape de mine.
- E la numărul treisprezece. Şoseaua Vallvidrera, numărul 13.
- Desigur.
- Bună seara, zise Margarita.
Înainte să apuc a-i răspunde la salut, uşa mi se închise în nas, cu solemnitatea şi prestanţa unui sfânt mormânt.
21
Când m-am întors în casa cu turn, am început să văd cu alţi ochi ceea ce fusese pentru mine un cămin şi o temniţă, pentru un număr prea mare de ani. Am trecut prin portal simţind cum intru printre fălcile unei creaturi din piatră şi întuneric. Am urcat treptele ca şi cum m-aş fi scufundat în măruntaiele acesteia şi am deschis uşa de la etaj, ca să dau peste acel culoar lung şi întunecat care se pierdea în beznă şi care, pentru prima oară, mi s-a părut a fi vestibulul unei minţi bănuitoare şi otrăvite. În capăt, conturată în lumina stacojie a amurgului care se strecura din galerie, am desluşit silueta Isabellei care înainta spre mine. Am închis uşa şi am aprins lumina din antreu.
Isabella se îmbrăcase ca o domnişoară elegantă, cu părul strâns şi cu nişte linii ale machiajului care o făceau să pară o femeie cu zece ani mai în vârstă.
- Arăţi foarte drăguţă şi elegantă, am zis cu răceală.
- Aproape ca o fată de vârsta dumneavoastră, nu-i aşa? Vă place rochia?
- De unde ai scos-o?
- Era într-unul din cuferele din camera din fund. Cred că era a Irenei Sabino. Ce părere aveţi? Nu-i aşa că-mi vine de minune?
- Ţi-am spus să anunţi surorile să vină şi să ia totul.
- Iar eu le-am spus. Azi-dimineaţă am fost la parohie să întreb şi mi-au zis că nu pot veni să ia nimic, iar dacă vrem, putem să le ducem noi.
Am privit-o în tăcere.
- Spun adevărul, zise ea.
- Scoate-ţi aia şi pune-o unde ai găsit-o. Şi spală-te pe faţă. Parcă eşti...
- O stricată? termină Isabella. Am negat, oftând.
- Nu. Tu n-ai putea să pari niciodată o stricată, Isabella.
- Sigur. De aceea vă plac atât de puţin, murmură ea răsucindu-se pe călcâie şi pornind spre camera ei.
- Isabella! am strigat.
M-a ignorat şi a intrat în camera ei.
- Isabella! am repetat ridicând glasul.
Mi-a adresat o privire duşmănoasă şi a închis uşa trântind-o. Am auzit cum începea să răscolească
lucruri prin dormitor şi m-am apropiat de uşă. Am bătut cu dosul degetelor. Nici un răspuns. Am bătut din nou. Nimic. Am deschis uşa şi am găsit-o adunându-şi cele câteva chestii pe care şi le adusese cu ea şi vârându-le în geantă.
- Ce faci? am întrebat-o.