si a hotărât să-l elimine şi să dispară cu banii, lăsând confuzie în urma lui. Întâlnirea din agendă
putea prea bine să fie o pistă falsă, lăsată de Irene sau de Jaco. Nu exista nici o probă că ar fi notat-o Marlasca.
- Şi de unde proveneau cei o sută de mii de franci pe care Marlasca îi ţinea la Banco Hispano Colonial?
- Marlasca însuşi îi depusese, în numerar, cu un an în urmă. N-am nici cea mai vagă idee de unde a putut scoate o asemenea sumă. Ştiu doar că ceea ce mai rămăsese din ei a fost retras, în numerar, în dimineaţa zilei când a murit Marlasca. Mai apoi, avocaţii au spus că banii fuseseră transferaţi într-un fel de fond tutelat şi că nu au dispărut, că Marlasca pur şi simplu se hotărâse să-şi reorganizeze finanţele. Însă îmi vine greu să cred că cineva îşi reorganizează finanţele şi transferă aproape o sută
de mii de franci dimineața, pentru ca după-amiaza să fie găsit ars de viu. Nu cred că aceşti bani au ajuns în vreun fond misterios. În ziua de azi, nimic nu mă poate convinge că banii aceia n-au încăput pe mâinile lui Jaco Corbera şi ale Irenei Sabino. Cel puţin iniţial, fiindcă mă îndoiesc că, mai târziu, ea a mai văzut vreo centimă. Jaco a dispărut cu banii. Pentru totdeauna.
- Atunci, ce s-a întâmplat cu ea?
- Acesta e un alt aspect care mă face să mă gândesc că Jaco i-a păcălit pe Roures şi pe Irene
Sabino. La scurt timp după moartea lui Marlasca, Roures s-a lăsat de afacerea cu lumea de dincolo şi a deschis o prăvălie cu articole de magie pe strada Princesa. Din câte ştiu, e tot acolo. Irene Sabino a lucrat încă doi ani de zile în cabarete şi localuri de o calitate din ce în ce mai proastă. Ultimul lucru pe care l-am auzit despre ea este că se prostitua în cartierul Raval şi că trăia în sărăcie. Evident, nu s-a ales cu nimic din banii ăia. Cum nu s-a ales nici Roures.
- Şi Jaco?
- Cel mai sigur e că a părăsit ţara sub un nume fals şi că se află pe undeva, trăind confortabil din rentă.
Adevărule că toate acestea, departe de a-mi lămuri câte ceva, îmi puneau şi mai multe semne de întrebare. Probabil că Salvador mi-a citit privirea necăjită şi mi-a oferit un zâmbet compătimitor.
- Valera şi prietenii săi de la Primărie au reuşit ca în presă să apară povestea unui accident. A rezolvat chestiunea printr-o înmormântare fastuoasă, ca să nu tulbure apele în afacerile biroului, care în bună măsură erau afacerile Primăriei şi ale deputaţilor, şi să se treacă cu vederea comportamentul ciudat al domnului Marlasca din ultimele sale douăsprezece luni de viaţă, de când şi-a părăsit soţia şi asociaţii şi a hotărât să cumpere o casă în ruine într-o parte a oraşului unde nu pusese piciorul său bine încălţat toată viaţa lui, pentru a se dedica scrisului, după cum afirma fostul său asociat.
- A zis Valera ce voia să scrie Marlasca?
- O carte de poezii sau aşa ceva.
- Şi dumneavoastră l-aţi crezut?
- Am văzut lucruri tare ciudate în munca mea, prietene, dar avocaţi bogaţi care să lase totul pentru a se retrage să scrie sonete nu fac parte din repertoriu.
- Şi atunci?
- Atunci, normal ar fi fost să uit povestea şi să fac cum mi se spunea.
- Dar nu s-a întâmplat aşa.
- Nu. Şi nu fiindcă aş fi erou sau imbecil. Am făcut-o pentru că, de câte ori o vedeam pe biata femeie, pe văduva lui Marlasca, mi se răscoleau maţele şi nu mă mai puteam privi în oglindă fără să
fac ceea ce se presupune că eram plătit să fac.
Arătă spre decorul sărăcăcios şi rece care îi slujea drept cămin şi râse.
- Credeţi-mă că, dacă aş fi ştiut ce va urma, aş fi preferat să fiu un laş şi să nu mişc în front. Nu pot spune că n-am fost prevenit la Poliţie. Avocatul fiind mort şi îngropat, era cazul să ne apucăm de alte treburi şi să ne canalizăm eforturile spre urmărirea unor anarhişti morţi de foame şi a unor învăţători cu idei suspecte.
- Aţi spus îngropat... Unde-i îngropat Diego Marlasca?
- Cred că în cavoul familiei din cimitirul Sant Gervasi, nu foarte departe de casa unde locuieşte văduva. Pot să vă întreb de ce vă interesează povestea asta? Dar să nu-mi spuneţi că vi s-a deşteptat curiozitatea numai fiindcă locuiţi în casa cu turn.
- E greu de explicat.
- Dacă vreţi un sfat prietenesc, uitaţi-vă la mine şi învățați-vă minte. Lăsaţi-o baltă.
- Aş vrea eu. E însă o problemă: nu cred că povestea mă va lăsa baltă pe mine.
Salvador mă privi lung şi clătină din cap afirmativ. Luă o hârtie şi notă un număr.
- Acesta e telefonul vecinilor de dedesubt. Sunt oameni cumsecade şi singurii care au telefon pe toată scara. Aici mă puteţi găsi sau puteţi lăsa un mesaj. Întrebaţi de Emilio. Dacă aveţi nevoie de ajutor, nu ezitaţi să mă sunaţi. Şi umblaţi cu băgare de seamă. Jaco a dispărut din peisaj de mulţi ani, dar încă mai există oameni pe care nu-i interesează să fie răscolită povestea asta. O sută de mii de franci sunt bani mulţi.
Am acceptat numărul şi l-am vârât în buzunar.
- Vă mulţumesc.
- Nu aveţi pentru ce. Oricum, ce mai pot să-mi facă de-acum?
- Aveţi cumva o fotografie de-a lui Diego Marlasca?
N-am găsit nici măcar una în toată casa.
- Păi, nu ştiu... Cred că ar trebui să am una. Lăsaţi-mă să mă uit.
Salvador se îndreptă spre un birou din colţul încăperii şi scoase o cutie de metal ticsită cu hârtii.
- Încă mai păstrez chestii legate de cazul ăsta... Vedeţi că nici cu trecerea anilor nu mă învăţ minte.
A, uitaţi. Fotografia asta mi-a dat-o văduva.
Îmi întinse un vechi portret de studio, în care apărea un bărbat înalt şi arătos, de vreo patruzeci şi ceva de ani, zâmbind spre aparat pe un fundal de catifea. M-am pierdut în acea privire limpede, întrebându-mă cum era posibil ca îndărătul ei să se ascundă universul tenebros pe care-l întâlnisem în paginile poemului Lux Aeterna.
- Pot să o păstrez? Salvador şovăi.
- Cred că da. Dar să n-o pierdeţi.
- Vă promit să v-o înapoiez.
- Promiteţi-mi că o să aveţi grijă şi o să fiu mai liniştit. Şi că, dacă nu aveţi grijă şi vă băgaţi în încurcături, o să mă sunaţi.
I-am întins mâna şi el mi-a strâns-o.
- Promit.
30
Soarele începea să apună când l-am lăsat pe Ricardo Salvador în mansarda lui rece şi m-am întors în piaţa Real, care era scăldată într-o lumină prăfoasă ce zugrăvea în roşu siluetele trecătorilor si ale străinilor. Am pornit la drum si am sfârșit prin a mă refugia în singurul loc din tot oraşul unde m-am simţit mereu bine primit şi ocrotit. Când am ajuns în strada Santa Ana, librăria "Sempere şi Fiii" era pe punctul de a închide. Amurgul se târa peste oraş şi o breşă de azur şi purpură se deschisese în cer.
M-am oprit în faţa vitrinei şi am văzut cum Sempere-fiul tocmai însoţise un client care acum îşi lua rămas-bun. Când m-a zărit, a zâmbit şi m-a salutat cu acea timiditate care părea mai mult decenţă
decât altceva.
